De Andreea Câmpeanu
Acu trei veri, într-o seara răcoroasă de august la Roșia Montana, pe când un băiat creț, iubitul meu pe vremea aceea își înfășura ca niște tentacule mâinile păroase în jurul meu, din mulțimea strânsă la coadă să ia un castron de orez și pulpe de pui prost făcute de niște voluntari francezi cu dreadlocks, un individ înalt a apărut din mulțime, cu o gură zâmbăreață și o șapcă într-o parte m-a întrebat: "Tu ești Andreea de la Ziarul Clujeanului?"
Eram la FânFest, în zona rezervată vedetelor. L-am privit nedumerită. Era chitaristul unei formații de funk din Cluj. Îi luasem un interviu prin telefon cu câteva zile în urmă și vorbisem o dată pe internet, dar nu știam cum arată. Nici el nu știa cum arăt, dar m-a auzit spunând ceva care l-a făcut să mă ghicească. Mi s-a părut tot timpul incredibilă întâmplarea. Am șovăit, am răspuns, am zâmbit politicos cu gura până la urechi, americănește, și mi-am tras șapca pe ochi. Am simțit privirea furioasă a iubitului, care detecta amenințarea străinului și m-am supus posesivității lor, uitând rapid de privirea veselă, pe jumătate amețită de alcool a necunoscutului.
Aveam 22 de ani și încercam să mă furișez afară dintr-o relație cu un iubit gelos care fusese dezastruoasă din prima până în ultima zi a celor trei ani petrecuți împreună. Lucram la secția de monden și reportaje la un săptămânal local din Cluj, dar nu excelam în nimic. Timpul liber mi-l pierdeam în neștire, între beri superficiale și o goană oarbă de la o întâlnirea la alta. Aveam o intensă și constantă stare de neliniște pe care eram prea grăbită nu-știu-unde, ca să o văd.
După întâlnirea noastră întâmplătoare, chitaristul a început să mă caute, iar eu răspundeam cu indiferență la telefoanele și mesajele lui. Vorbeam mult pe internet și cel mai adesea eu inițiam discuțiile, fără un motiv anume. Anulam în ultimul moment întâlnirile sau le onoram cu cinci minute de prezență. Dispăream dezinteresată, dar mă ofticam mofturoasă că nu mă invita în după-amiezi calde la ceai în ceainăria afumată de pe Universității.
Într-o seară, mi-a trimis un mesaj: "10 fix, în parcul din spatele Teatrului Național." Era noiembrie și era întuneric și frig, și asta mi-a stârnit curiozitatea. Am întârziat, așa că întâlnirea s-a mutat în apropierea parcului, la Cafeneaua Actorilor. Am intrat zgomotos în cafeneaua înăbușită de fum și l-am văzut așteptându-mă la bar, cu un zâmbet drăgăstos și ochi strălucitori, în fața unui pahar de coniac. Era noaptea în care el împlinea 34 de ani. Nu mi-a prea plăcut. Râdea prea tare, vorbea prea mult, pantalonii îi erau parcă prea scurți și coniacul îl făcea să pară și mai bătrân. După întâlnire am primit un nou mesaj: "Ești o femeie tare faină, Andreea."
Săptămâni mai târziu, într-o noapte de iarnă timpurie, pe scările clubului Diesel, și-a lipit în fugă obrazul de al meu și parfumul lui bun mi-a rămas în suflet. Am alergat în sus, pe scări, speriată, înapoi în brațele iubitului gelos și m-am ascuns în patului lui din camera din fund a bunicilor. Am visat însă la parfumul bărbatului care mă strânsese în brațele lui tari, dar cu atingere moale.
A urmat apoi o sâmbătă dimineața care s-a întins până târziu spre noapte, în cafeneaua roșie cu tablouri și ornamente kitchoase, de pe strada cu primăria. Am băut chai ca în America și am râs platonic vreo șapte ore. Ziua următoare am acceptat o invitație la masă, la el acasă. Gătelnița a durat cam mult. Pe când deja ne miroseau corpurile puternic a ceapă și ciuperci prăjite în tigaia uriașă, neagră, după ce am inspectat fiecare colț al uriașului lui apartament, dintr-un vechi castel de vânătoare, am fugit. M-am întors însă în scurt timp pentru că mirosul de ceapă prăjită care mi-a rămas în păr mă îndemna să fug înapoi spre bucătar, să-i sar în brațe. Când am ajuns în fața casei lui, tocmai ieșea grăbit pe ușă. Åži-a lipit de fața mea, pentru a doua oară, obrazul proaspăt ras. De data asta am inspirat puternic mirosul gecii de piele întoarsă. M-a sărutat apoi moale, cald, pe nesimțite, și de data asta a fugit el. A doua zi a fost momentul despărțirii finale de fostul iubit.
Alte două zile mai târziu, în seara în care copiii așteaptă cadouri de la Niculaș în cizmulițe, noi fugeam râzând, în sus, pe scările din piatră ce duceau la podul casei sale. Era întuneric si am urcat pe bâjbâite. Luminându-ne calea cu telefonul mobil, am putut să vedem un tablou vechi, albastru, care atârna strâmb pe un perete. Ne-am împiedicat de o sobă ruginită și am deschis multe uși albe, cu vopseaua decojită. Am ajuns în podul prăfos, care era luminat doar de razele lunii ce intrau prin crăpăturile acoperișului și-i luminau pe alocuri fața. "Nu pot să cred că sunt aici, cu tine", mi-a șoptit, zâmbind.
Se uita la mine fix, și privirea lui m-a înspăimântat pentru o clipă, dar m-am liniștit repede pentru că în brațele lui era așa de bine. Îmbrățișarea a ajuns apoi să fie cel mai sfânt moment dintre noi, făcut aproape cu religiozitate. Adesea, momentele critice le rezolvam prin îmbrățișări lungi și calde, nemișcați, cu ochii strânși. Acele îmbrățișări făceau parcă timpul să stea și ne ridicau undeva sus, deasupra tuturor neînțelegerilor și tristeților. Era înalt, atât cât să nu-l simt prea mare, dar îndeajuns cât să mă pot ascunde în el.
Din seara aceea, timp de două săpămâni urma să rămân la el seară de seară, dar nu și peste noapte. Vorbeam mult și tot ce aflam despre el era fascinant. Locuise 13 ani în Canada și călătorise în toată lumea. Citise parcă toate cărțile care au fost scrise vreodată și văzuse multe filmele. Era pasionat de fotografie, la fel ca mine. Îmi vorbea de filosofie și nimeni nu-mi mai vorbise vreodată așa frumos și cu drag. Într-una din seri mi-a spus pe un ton grav ca mă iubește. Nu am știut ce să răspund și am tăcut, aplecând privirea.
Revelionul l-am petrecut în cea mai frumoasă armonie, într-o căsuță din munții Tatra. Am fost apoi, la sfârșituri de săptămână prelungite prin toată țara. Am mers pe insulița de pe lacul Mogoșa, din apropierea Băii Mari, am dormit într-o cameră rece dintr-o cabană pentru artiști, înconjurată de cărăbuși care se loveau nervoși de becuri, în Sarmizegetusa. Am coborât scările de la piața aurarilor, în Sibiul european, și am urcat dealuri din sate depărtate. Am alergat în noapte pe scările din Sighișoara și am dat bani unei ghicitoare de pe o stradă noroioasă, care ne-a spus că avem un blestem asupra noastră. Îmi cânta la chitară și îmi gătea cele mai savuroase mâncăruri cu mirodenii asiatice. Îmi punea filme și mă îmbrățișa iar și iar, cu ochii strânși. Momentele frumoase erau presărate, însă, încet, cu mici neînțelegeri crescânde. Am aflat, de pe la alții, că l-au iubit multe femei. Că unele încă îl mai iubesc. Sâmburele geloziei încolțea și nu-l udam, dar gelozia e o buruiană nesuferită care crește în cele mai grele condiții.
Într-o zi am hotărât să plec la București. Mi s-a oferit ocazia să lucrez la revista National Geographic și nici prin gând nu-mi trecea să o ratez. Am mai petrecut 10 zile calde la mare, aflate sub semnul plecării mele, al neînțelegerilor crescânde, a geloziei. Mă întrebam cât o să rezistăm, dacă asta e momentul despărțirii, deși era ultimul lucru din lume pe care mi-l doream. „Hai și tu cu mine”, i-am spus cu neîncredere în voce.
Am continuat să ne vedem și după ce m-am mutat. Eu făceam opt ore cu un tren împuțit până la Cluj ca să stau două zile. El venea câte două săptămâni în care mai multe ne certam decât ne iubeam. Vroia sa vină, să stea cu mine, dar parcă ceva îl ținea. Era, cred, diferența mare de vârstă care era din ce în ce mai evidentă.
Ne-am luat apoi, pentru că eu eram presată de împrejurări, un apartament în chirie. Îl plăteam împreună, dar el părea să nu mai vină. Ba ne iubeam, ba nu ne mai iubeam. Petreceam ore întregi cu telefonul mobil arzându-mi la ureche. Am trimis și primit mii de mesaje, am stat ore interminabile în fața computerului, pe Yahoo! Messenger, cu papucii lui de casă în picioare, suspinând patetic când mă uitam la chitara pe care o lăsase rezemată de perete, pe scaunul din colț.
În cele din urmă, după niște luni grele, vreo 13, s-a mutat în București. Timp de un an, am râs, am plâns mult, ne-am bucurat și ne-am urât în apartamentul vechi din Piața Națiunilor Unite, cu vedere la Teatrul de Comedie. În duminici răcoroase de toamnă am fost fericiți ascultând țiganii care cântau la acordeon în jurul focului, în parcarea prafoasă din spatele blocului, și ne-am iubit mai mult decât în povești. Din gelozie, i-am spus furioasă, de zeci de ori, să plece, așezându-mă în fund încruntată în fața oglinzii mari cu ramă din bambus, cu spatele la el. I-am sărit apoi în brațe, fericită, de fiecare dată când se întorcea, două zile mai târziu, cu toate bagajele, cele trei chitări și zâmbetul uriaș. „De data asta nu te mai las să pleci”, i-am spus de fiecare dată.
Într-o zi a plecat de tot. A trecut o lună și nu și-a mai adus bagajele înapoi. Am reununțat la apartamentul nou, în care abia ne mutaserăm de câteva luni, și am plecat la o prietenă. A mai trecut o lună, în care ne-am văzut rar, parcă doar pentru îmbrățișările acelea perfecte, care sunt singurul lucru care nu s-a schimbat între noi în trei ani de când ne cunoaștem. M-am întors la Cluj, și mă pregătesc să plec în Africa. Poate o să vină cu mine. Sau poate nu.