Home > Lifestyle > Stiri > Mama, tata și mama

Mama, tata și mama

Aș fi putut să am acum un copil de 27 de ani. Când am rămas prima oară însărcinată eram încă studenți, și eu, și viitorul meu soț. Eram tineri, nu ne gândeam la copii. Fiind începutul anilor ’80, a fost nevoie de multe intervenții ca să găsim un medic dispus să facă un avort.

L-am găsit când eram deja aproape de luna a patra; a fost un chiuretaj ok, nu genul de prostii care se făceau pe-atunci. Dar Dumezeu nu dă cu parul; îți dă exact ce meriți. Acel avort a fost o măgărie pe care trebuia s-o plătim cândva. Eu mi-am dorit dintotdeauna copii, doi-trei chiar. Bărbatul meu s-a maturizat mai târziu: dacă la 21 de ani spunea că trebuie să fii nebun să faci copii, după 30 spunea că singuri ne trăim viața degeaba.

Când am văzut că pierd o sarcină, două, am început să merg din cabinet în cabinet să văd de ce. Medicii n-aveau timp să-și dea seama, pentru că le pierdeam foarte repede, după primul consult. Am făcute teste bacteriologice, virusologice, tot ce mișcă. Am pierdut 15, 20 de sarcini. Nu era atât de epuizant, rămâneam foarte ușor – știam din prima zi, îmi era rău imediat – și le pierdeam foarte repede.

Neplăcut era că nu le puteam elimina până la capăt, doar prin chiuretaj. Medicii, inclusiv cei din străinătate, spuneau același lucru: „E o problemă, dar nu ne dăm seama ce.” Nici unul n-a spus că nu pot să fac copii. „Toate analizele ies bine, totul funcționează bine. Mai încearcă.” Neavând un diagnostic clar, normal că speri, mai ales când știi că ai putut o dată. Te încăpățânezi. Åži după ce te încăpățânezi un an, doi, devine o rutină. Am renunțat după o sarcină pe care am dus-o până în șapte luni, după luni de stat în spital, după tratamente. Le spusesem medicilor să nu mă consulte, să nu pună mâna pe mine, că iar o pierdem. Dar nici așa n-a fost să fie.

Prima sarcină a evoluat frumos, fără stare de rău la început. Åži ce nu faci când trebuie dup-aia tragi. Probabil de aceea am și insistat atât, mă simțeam vinovată. Dar organismul n-a mai vrut. De ce, nu știu. Am renunțat să mai vreau să știu. Asta a fost plata pentru sarcina pe care n-am vrut-o. Mi-am luat-o. Următoarea variantă a fost înfierea. Pentru mine era perfect fezabilă, dar soțul meu a fost mai refractar. Era ca un copil, se întreba de ce să nu fie și al lui, măcar un pic. Apoi am aflat de posibilitatea fertilizării in vitro. Cu istoricul meu de sarcini pierdute, medicii ne-au spus să venim cu o mamă purtătoare. Era prin ’98–’99, o perioadă destul de tulbure, fără legislație pe tema asta. Fertilizări in vitro se făceau, dar de regulă pe mame. Cu mamă purtătoare dura până aflau dacă e compatibilă, dacă prinde, dacă nu prinde.

Complicat, dar nu imposibil. Am stat și ne-am gândit, am luat dosarul de analize, l-am studiat de sus în jos și de jos în sus. Dacă problema mea se transmite ovulului și n-o să avem un copil sănătos? Atunci a apărut varianta fără aportul meu: FIV pe mamă purtătoare, cu ovulul ei. Ne dădea măcar jumătate de satisfacție, el măcar era liniștit că e al lui. Eu îmi doream copil, mă interesa mai puțin dacă e al meu sau nu. Am început să dăm anunțuri în ziare: „Caut parteneră. Înaltă, blondă…” Dacă spuneai din start de mamă purtătoare, nu știau ce cauți. Nici după ce ne întâlneam cu ele, multe nu înțelegeau ce vrem. Am început cu anunțuri în țară, să nu riscăm să ne întâlnim ulterior.

Din disperare am zis să fie și din București, doar să fie. Le ofeream o garsonieră în București sau un apartament cu două camere în provincie și întreținerea pe toată perioada sarcinii. Unicele condiții erau să nu fumeze în timpul sarcinii și să mănânce ce spunem noi. Unele au zis, „lăsați-mă dracu’ în pace”, altele că mai discută cu familia, altele s-au speriat când au ajuns la analize și-au dispărut. Unele l-au sunat ulterior pe bărbatu-meu: „De ce n-o lași pe nevastă-ta, că mai sunt și altele dispuse să te ia de bărbat”. După doi ani, când renunțasem la ideea că o să găsim o femeie dispusă, am găsit-o. Avea 30 de ani, din provincie, divorțată și cu un copil. Avea o situație financiară grea și făcea acest efort pentru copilul ei. Toate analizele ei au fost bune, nici n-a luat-o la fugă, puteam face FIV. Procedura costa în jur de 5.000 de euro, medicii ne-au spus că va fi un copil sănătos, dar cu riscul să fie mai sensibil. Așa că ne-am întrebat: de ce să trecem prin asta, dacă se poate pe cale naturală? Că sunt eu geloasă? Nu pot să spun c-am fost extrem de relaxată. Eu mă resemnasem că nu pot avea un copil, dar bărbatul meu era tot mai disperat.

Mi-am dat seama că așa o căsnicie nu poate funcționa bine. Deci ce riscam? Să avem un copil, sănătos și făcut natural, și nu să se întâmple nici o nenorocire gen că-mi pleacă bărbatul cu aia. Sau să se întâmple o nenorocire, dar măcar să existe un copil dorit. Tot mai bine decât să ne gândim mereu că n-am fost în stare, că am muncit degeaba fiindcă oricum n-avem nimic. Care a fost riscul? Să ratez o căsnicie ratată oricum? Eu nu mi-am asumat nici un risc. Pe ea am convins-o ușor. Fertilizarea in vitro presupunea alte analize, intervenție medicală, tratamente. Pentru ea erau un stres mult mai mare decât o „întâlnire”, două, cinci, până se prinde. Încă ea mă întreba, „sigur ești de acord?” Da, numai nu te îndrăgosti de copil. Aveam doar un act sub semnătură privată, prin care se obliga să respecte condițiile de întreținere în timpul sarcinii și la naștere să cedeze tatălui copilul.

Dacă n-ar fi vrut să-l dea, ar fi trebuit să purtăm în instanță o luptă între tatăl și mama biologică. Pentru soțul meu a fost o relație tehnică. El avea de făcut un copil. Nu a existat o apropiere, n-au avut întâlniri în doi cu ținut de mână. Dar nici nu le-am ținut lumânarea. Au performat în perioada ei de fertilitate maximă și, din fericire, a prins din a doua încercare. Pentru că jobul ei era prost plătit, i-am propus să-l întrerupă timp de un an, să-i dăm noi salariul pe care îl câștiga și s-o cazăm într-un apartament în București. Ea n-a vrut să spună familiei, nu știu ce le-a spus, că pleacă la muncă în străinătate (le trimitea lunar bani). Nici noi nu am spus nimănui. Nu după ce am pierdut ultima sarcină, când toată lumea se bucura deja. Au urmat nouă luni în care a fost monitorizată zi de zi: ce mănâncă, ce bea, ce face. Îi duceam zilnic provizii, vitamine. Am avut noroc și nu s-a îmbolnăvit niciodată – a avut o problemă la o măsea, dar a preferat să sufere și să nu ia nimic. A fost înțelegătoare, a respectat toate condițiile noastre. M-am dus cu ea la toate ecografiile, eram prietena ei care o susținea moral. Începuse doctorul să râdă de noi că e sănătoasă, de ce venim așa de des? Când s-a născut copilul, am insistat să mai stea câteva zile în spital să alăpteze. Ne-a fost frică să nu se atașeze de el, dar a fost parolistă până la capăt. A avut o melancolie, dar niciodată n-a vrut s-o vadă, n-a avut pretenții. Åži-a ales un apartament la ea în oraș, noi l-am cumpărat, l-am mobilat și am mutat-o. După ce am adus copilul acasă, ne-am dus la Autoritatea Tutelară, iar ei nu înțelegeau de ce vreau copilul făcut de soțul meu cu altă femeie. Adopția a mers ușor, pentru că tatăl era cel natural și mama era de acord să cedeze copilul. După nici un an s-a dat hotărârea, au schimbat certificatul de naștere, ne-au urat sănătate și să ne crească mare. Am prezentat-o ca fiind copilul nostru și nu am intrat în alte detalii – toți s-au supărat că nu le-am zis mai devreme de sarcină. Nici copilului nu ne-am hotărât dacă o să-i spunem vreodată. Ce să-i spun? Că a fost făcută altfel? Nu știu nici ce i-aș spune, nici la ce i-ar folosi. Mi se pare mai important să mă gândesc cum o cresc, cum îi organizez viitorul și să fac cât mai mult pentru ea, așa cum mi-am dorit de la început. Nici nu a fost vreodată vorba să fie a altcuiva. De fapt, dinainte de concepere a fost a noastră. Mie mi se pare o chestie foarte naturală. Am un copil. Punct. Are cineva ceva de comentat? * Pentru că nu a spus nimănui până acum această poveste, mama a cerut să nu fie identificabilă după nume și chip.

Articole asemanatoare
femeie
Fiecare femeie se transformă, în final, în mama ei. De la ce vârstă începe procesul
franța
În Franța, „mama” și „tata” devin „părintele 1” și „părintele 2”
Brooke Shields a fost protejată de hărțuirea sexuală de la Hollywood de mama ei
maratonista
Maratonista și-a alergat cei trei copii și a depășit un record mondial

Comenteaza acest articol

Mama, tata și mama

by realitatea   6 min
0