Am citit azi că filmul de comedie de mega succes a anului 1989 cu unul dintre cele mai iubite cupluri din cinema Michael Douglas și Kathleen Turner în roluri principale, împlinește 30 de ani.
Filmul a făcut și încă mai face publicul să râdă deși mai reținut, așa, cu o ușoară strângere de inimă din cauza abordării ireverențioase a subiectului căsniciei și mai ales, a divorțului.
Războiul rozelor este o poveste care vrea să atragă atenția cuplurilor care-și doresc divoțul, împărtășită de avocatul Gavin D’Amato (Danny DeVito care e și regizorul filmului) unui client care dorește un divorț. Îndemnându-l să ia în considerare toate celelalte opțiuni, el spune povestea familiei Rose (de aici titlul Războiul rozelor), un cuplu a cărui fericire conjugală s-a încheiat cu un dezastru total. Aflăm de la început că cei doi au făcut tot ce societatea i-a învățat să bifeze în materie de celulă de bază a societății. Îndrăgostiți real de la bun început, fericiți și concentrați pe celălalt, Barbara devine cu timpul gospodina și mama perfecta (și cam atât), Oliver trece de la titlul de asociat la cel de partener senior la cabinetul său de avocatură și au doi copii drăguți, un băiat și o fată. Banii curg gârlă, casa lor devine tot mai luxoasă, ce altceva ți-ai putea dori, nu?
„Totul era grandafiriu”, spune Gavin cu un soi de ironie. De ce spun că e un film deosebit? Scenariul cinic al lui Michael J Leeson, bazat pe cartea lui Warren Adler, chiar este cel mai valoros detaliu al filmului. Am tot revăzut Războiul rozelor (cred că în fiecare an l-a difuzat câte un post TV pentru că este, practic, dacă vrei, un film de Crăciun deși nu e genul de film clasic și cu happyend). Mi-a plăcut încă de la început faptul că morala filmului (bine, poate nu morala ci mai degrabă concluzia) zice că degeaba te iei după normele societății care-ți impune ce să faci pentru a fi fericit, să produci ca să consumi cât mai mult pentru ca totul din viața ta să fie perfect, ca un film Hallmark. Toate astea sunt un joc cu ruleta rusească într-un final. Copiii drăguți ai familiei Rose devin atunci când cresc supraponderali și etrem de obraznici, ușor proști, superficiali. Casa grandioasă și luxoasă devine insuportabilă cu timpul din cauza relațiilor conflictuale dintre cei doi Rose, rece exact ca stilul lor de viață – bazat ulterior doar pe felul în care-i percepe restul lumii, casta de bogătani sau upper midlle class din care fac parte. Încep să apară problemele minore, începând de la cele mai mici gesturi ale unui partener care devin insuportabile pentru celălalt și până la momentul în care cei doi soți pur și simplu nu se mai suportă din niciun punct de vedere.
Barbara cere divorț, Oliver nu vrea, ea cere casa și Oliver nu vrea să renunțe nici el la casa în care au investit atâta timp, atât de mulți bani. În Războiul rozelor, nu există happyend și nu există nicio speranță că lucrurile odată pornite pe drumul distrugerii și autodistrugerii se pot repara în vreun fel. Spoiler alert! deși sper că ați văzut deja filmul – mărturie a dezastrului definitiv din relația dintre doi oameni este chiar scena finală în care, în timp ce cuplul zdrobit fizic de un candelabru enorm de cristal, pregătindu-se de o moarte sigură,
Oliver o atinge tandru pe Barbara, ca într-o ultimă încercare de a se împăca, dar ea îi impinge mâna cu furie și scârbă. O respingere finală, brutală, poate unul dintre cele mai reci gesturi umane din istoria cinematografiei. Simbolul urii care trece peste moarte, dar nu e doar ura care îți dă fiori reci pe șira spinării ci și acea valoare definitivă a gestului pe care o aduce moartea sigură a celor doi. Un film de Crăciun infiorător, cu doi actori foarte buni care te țin cu sufletul și inima la gură, căci vei ține când cu unul când cu celălalt indiferent de cât de tare se lovesc fizic și psihic reciproc. Cred că cel mai mult mi-a plăcut ferocitatea nedisimulată și neîndulcită a celor doi în relațiile dintre ei de după marea ruptură – plus faptul că viziunea filmului asupra lumii și mai ales asupra felului în care degenerează relațiile dintr-o familie ale cărei singure ambiții sunt să împace lumea din jur nu se schimbă, nu face concesii. O comedie dark fără final fericit, cu multă mizerie umană care are curajul de a merge până la capăt.
Nu m-am gândit niciodată până acum când mi-am amintit că Danny DeVito a fost regizorul filmului că de fapt toate filmele regizate de el au un umor cât se poate de negru și incorect politic până la cer și înapoi. Habar n-am dacă din cauza asta îmi plac, pentru că mă șochează realismul tezelor lor, se poate. În orice caz, a fost un șoc să aflu că Războiul Rozelor (The War of the Roses) împlinește 30 de ani. Și abia aștept să-l revăd și anul ăsta.