Home > Agenda > Cristian Mungiu: The Director’s Cut

Cristian Mungiu: The Director’s Cut

Cel mai dureros moment din viaţa oricărui jurnalist  de print este clipa fatidică, terifiantă  şi neagră, când omul de la DTP îţi zice: “Ţi-am paginat materialul, poţi să vii să tai.” Dacă e un text căruia i-ai iubit pasional fiecare literă, tăiatul  e ca şi cum ai tăia din tine. Dar iată că există Internetul, acest spaţiu al nelimitării. De aceea, dragi cititori, iată versiunea completă a interviului lui Cristian Mungiu, publicat în Tabu de octombrie, anul trecut.

TABU: Ai copilărit în „dulce târgul Ieşului”, oraşul cu cel mai intens patriotism local din câte am văzut. Cu ce anume crezi că ai rămas?

CRISTIAN MUNGIU: Am rămas cu buletinul de Iaşi până mi-am făcut casă în Bucureşti – adică foarte mulţi ani. Şi cu numărul de maşină la Dacia cu care am venit în ‚94 în capitală – drept pentru care am şi fost oprit şi amendat foarte des. Altfel, nu-ţi alegi unde te naşti şi ai tendinţa să consideri normal că te-ai născut unde te-ai născut şi să nu te întrebi cum era dacă te năşteai altundeva. Eu, am mai zis, sunt născut pe o stradă care duce spre bojdeuca lui Creangă, iar în copilărie, când oprea o maşină cu număr străin în dreptul nostru şi lăsa geamul jos, nu mai aşteptam, îi ziceam deja că e mai la vale şi prima la stânga. Mai important decât că am copilărit în Iaşi e că am copilărit la casă şi la curte, laolaltă cu bunicii, aşa că n-a trebuit să umblu cu cheia de gât.

Îţi vizitezi des oraşul natal?

Acum nu. Cei de vârsta mea au plecat de mult de acolo – care în Bucureşti, care din ţară, care pe altă lume – aşa că găsesc vizitele mele acasă destul de deprimante. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că oraşul era mai animat pe vremea când eram eu elev şi student acolo decât e acum.

Eşti copil de medic. Chiar şi sora ta, Alina Mungiu-Pippidi, a absolvit medicina înainte de a deveni un celebru analist politic. Crezi că acest contact cu bolnavii de la o vârstă fragedă te-a „infectat” cu o anumită viziune asupra lumii?

Tatăl meu este profesor de farmacologie, aşa că nu avea de-a face cu bolnavii direct – deci nici eu. Am rămas însă de pe urma lui cu mult mai multe informaţii despre medicamente şi substanţe decât un civil obişnuit. Spre sfârşitul anilor ’80, când o însoţeam pe sora mea prin tabere studenţeşti în care era medic de tabără, mi se mai întâmpla ca, în lipsa ei din cameră, să le prescriu celor care băteau la uşă vreun Scobutil sau Metoclopramid, explicându-le diferenţa. Nu, n-am nici o viziune anume asupra lumii influenţată direct de meseriile părinţilor. Mai curând pot spune că au avut o influenţă vacanţele petrecute cu ai mei – umblând pe coclauri prin sate uitate de lume după olari şi ceramică, te alegeai cu tot felul de amintiri şi întâmplări şi era o cale foarte ok de a descoperi România tihnită. Mai târziu, ca realizator, te ajuta într-o oarecare măsură fiecare întâmplare care îţi putea da cumva o idee despre cum ar reacţiona sau vorbi cineva într-o situaţie dată.

Cum de nu te-ai lăsat sedus de medicină la rândul tău?

M-am lăsat! Am dat la medicină de mai multe ori, într-o perioadă când erau cam 30 de inşi pe loc, şi am picat. Ştii cum e – Dumnezeu te trage de mânecă, nu bate cu parul – iar mie mi-a luat ceva până să înţeleg că nu pe acolo e drumul înainte şi s-o las baltă. N-a fost o perioadă foarte veselă. Stăteam închis în casă şi învăţam chestii pe de rost. Un aplicant la medicină trebuia să fie capabil să redea cuvânt cu cuvânt manualul de biologie aruncat pe podea şi deschis întâmplător la orice pagină, şi la un moment dat, ajunsesem şi eu să-l ştiu pe de rost fără greş. Devenisem obsedat de randamentul utilizării timpului cu folos şi îmi creeam nişte planificări zilnice pe grupaje de câte cinci minute ca să fiu sigur că nu-mi fug gândurile la altele. Că locuiam într-o cameră care dădea spre curte, iar pe pervazul meu dormeau pisicile, pe fereastră se vedeau piţigoii în meri, iar la 19 ani, e cam nasol să stai închis cu lunile în casă. Am strâns multă ură în perioada aia – şi determinare, cred.

Ai un chip dulce, inocent, de copil. Îi cucereai uşor pe profesori cu ea? Dar pe rudele în vârstă?

Eu nu prea am rude. Şi ştii cum e, cei din jur te ştiu de mic şi te iau aşa cum eşti. La şcoală erau nişte profesoare mai mămoase cărora li se părea simpatic că sunt rârâit, dar la 10 ani, chestia asta mai degrabă te enervează. Cauţi să-ţi creezi şi tu un statut al tău printre colegi – dacă se poate, cât mai demn – or, genul ăsta de atitudine a adulţilor e cam stânjenitor. Mai târziu, când am ajuns profesor la Liceul Sanitar din Iaşi, mă trimitea femeia de serviciu să urc pe scara elevilor, aşa că o perioadă m-am pieptănat cu cărare, mi-am pus sacou şi mergeam cu catalogul după mine – să nu fiu luat drept elev. Şi până pe la 30 de ani am tot fost luat pe stradă cu „băiatu’” – abia de o vreme, de când merg de mână cu copiii prin parc, am progresat la stadiul de „tinere”, iar până la „domn” – mai am!

Mobra Films măsurându-se-n mărime de laptop cu redacţia Tabu.


Ai ştiut de mic că vrei să fii regizor, sau ai visat cariere glorioase în alte domenii?

Să fim serioşi, nici nu ştiam ce e aia „regizor” – şi nici azi nu sunt încă prea sigur. N-am avut cine ştie ce vise precise – singura dorinţă concretă reţinută în istoria familiei e că am vrut să mă fac şofer pe tractorul de gunoi. Ceea ce nu e tocmai precis. Ştii cum e – părinţii romanţează cu timpul amintirile de familie până se transformă în mici legende urbane, dar eu îmi amintesc întocmai – deşi aveam 4 ani – că de fapt eu apreciam că a fi şofer pe tractorul de gunoi e mult mai convenabil în raport cu a fi gunoier. Şi cumva da, intuiam că e o meserie lipsită de stres – căci dacă mergi doar câte cinci metri din poartă în poartă şi pui frână, nu prea ai căror pericole să te expui. Mulţi ani mai târziu, când am văzut American Beauty, am înţeles perfect dorinţa personajului lui Kevin Spacey de a se angaja vânzător de hamburgeri în căutarea unui job cu the smallest possible responsability. În afară de asta, nu mi-am mai dorit decât să fiu pensionar.

La ce vârstă ai trăit prima fascinaţie? Dar prima repulsie?

Nu mă raportez la copilăria mea în termenii ăştia – fascinaţie / repulsie – şi nici nu am nişte repere foarte exacte despre perioada aia, de tip „prima dată când”, „ultima dată când”. Cu repulsia mi-e mai uşor. Aveam şase ani, eram la grădiniţa mea de pe Karl Marx şi a trecut pe stradă o înmormântare foarte zgomotoasă. Învăţătoarele, ca toţi ceilalţi de pe stradă, s-au repezit afară şi odată cu ele ne-am repezit şi noi, copiii, să ne zgâim pe îndelete cum trece mortul putred expus tuturor în dric, însoţit de o fanfară consistentă de alămuri înaintând în pas de melc. Mulţi ani de zile, când auzeam fanfara prin cartier, îmi băgam instant degetele în urechi şi o tuleam spre casă, iar când s-a interzis obiceiul ăsta sinistru, mi s-a părut că am făcut un mare salt pe scara civilizaţiei.

Fascinaţie? Sorry, n-a fost foarte intelectuală. La 10 ani, la şcoală, un coleg a adus o revistă dederistă – Der Naturist – cu nişte oameni paşnici şi burtoşi care zâmbeau blând la aparat în fundul gol. Ni s-a părut o mare chestie. Mai târziu am folosit treaba asta într-unul din scenariile episoadelor din Amintiri din Epoca de Aur, dar nu se înţelege prea bine din film.

Cum a fost relaţia ta cu sora ta în copilărie? Concurenţială sau complice?

Concurenţială cât putea fi – căci, cel puţin din punct de vedere şcolar, nu eram în aceeaşi ligă. Era un accident pentru ea să nu ia premiul întâi, iar pentru mine o întâmplare să-l iau. Ea era premiantă, comandantă de unitate şi aşa mai departe, iar eu, 4 ani mai târziu, trecând prin acelaşi liceu, eram un elev printre alţii. Abia la aniversarea a 20 de ani de la terminarea liceului am ajuns la loc de cinste în anuarul scolii – alături de Monica Bârlădeanu – judecată care-i nedreptăţeşte flagrant pe elevii silitori, dacă stai să te gândeşti, căci eu, indiferent ce fac, nu mai am cum să fiu un elev mai bun decât am fost – dar până şi şcoala se lasă uneori sedusă de notorietate în detrimentul glorificării muncii sârguincioase. Poate că ar trebui să facem o statuie a elevului silitor necunoscut – ca o reparaţie, aşa.


Propunerea Tabu pentru statuia elevului necunoscut. Sursă foto: etsy.com.

Ai cunoscut-o pe Monica Bârlădeanu liceancă?

Nu. E mult mai mică Monica. Dar am terminat același liceu si la un moment dat, venind vorba, mi-a zis că am ajuns deopotrivă la panoul de onoare al școlii – eu unul, cel puțin, ani de zile mai tîrziu.

Ai face un film după Evangheliştii (piesa Alinei Mungiu-Pippidi, n. r.)? Ce părere ai despre faptul că sora ta a scris unul dintre primele texte româneşti cu aluzii explicite la sex oral? (care, colac peste pupăză, îl implica pe Mântuitor)?

Cred că Evangheliştii merită reţinut pentru mai mult de atât. Dar mi-e foarte greu deocamdată să mă gândesc cum aş putea face filme despre perioade pe care mi le imaginez cu greu în detaliu. Am suspectat întotdeauna, văzând filmele istorice româneşti, că niciodată în realitate oamenii ăia nu vorbeau aşa şi nu se purtau aşa.

“Oşteni! Io, Mircea Voievod, cu voia lui Dumnezeu vă poruncesc să-mi aduceţi pantalonii maro!”. Sursă foto: trombon.ro

Şi cred, deopotrivă, că e preferabil ca fiecare operă să rămână să se exprime în formatul în care a fost concepută – în cazul de faţă ca piesă de teatru. Nu sunt deloc suporterul ideii de ecranizare, chiar dacă, în sine, teza din Evangheliştii e foarte palpitantă.

Am citit pe net că ai studiat literatura engleză. Ce are literatura engleză în plus faţă de alte literaturi?

După medicină, am dat la filologie la Iaşi. Un an se studia română principal cu engleză secundar, iar în celălalt an, invers. Când am dat eu se studia engleză principal, aşadar, inclusiv un pic mai în detaliu despre literatură. Deci nu e chestie de alegere, ci de întâmplare. Iar la engleză am dat pentru că o vorbeam mai bine decât franceza – o studiasem dintr-a doua. Există o plastică anume a englezei care vine inclusiv din bogăţia vocabularului – ca să zic aşa, DEX-ul lor e mult mai gros decât al nostru – iar în final, complexitatea vocabularului influenţează literatura, complexitatea literaturii influenţează gândirea şi complexitatea gândirii influenţează civilizaţia. Pam – pam ..

Probabil, ca orice om cu experienţă în ale scrisului, ai început şi tu din fragedă pruncie. La ce vârstă ai scris prima povestire şi despre ce era vorba în ea?

Am prima amintire pe tema asta de pe la 10 ani. Ţin minte că i-am povestit lui taică-meu despre felul în care mi-am început compunerea la şcoală, „ca nadia comăneci la paralele” – asta a fost descrierea mea. Exista aşadar în mine un rudiment de conştiinţă de povestitor care foloseşte nişte mijloace ca să atingă nişte scopuri. Era o povestire în esenţă hazlie – cel puţin profesoara mea de română a râs – despre încercarea alor mei de a ne oferi o călătorie romantică la Marea Neagra, departe de banala Mamaie. Ne-au urcat aşadar într-o şalupă la Galaţi şi am poposit la Sfântu Gheorghe, în Deltă. Singurul suflet pe care l-am întâlnit căutând marea – un ţăran care mâna nişte măgari – ne-a zis că plaja e „colea”, după care am mers nişte kilometri până la mare. Seara ne-au potopit ţânţarii şi, ca să ne salveze, ţăranii la care stăteam ne-au înconjurat cu nişte balegă fumegândă în nişte căldări care aveau două poziţionări – fie nu venea fumul spre tine şi te omorau ţânţarii, fie era pusă în vânt şi te usturau ochii de mureai şi puţea de nu mai avea rost să mănânci. Pasămite, fumul speria ţânţarii, dar cu ce preţ! După care am constatat că nu exista alt fel de mincare decât peşte, şi că puiul din gospodărie, prompt căsăpit pentru copiii de la oraş, tot a peşte mirosea, că şi el mânca doar peşte. După care ne-am culcat într-o cameră fără perdea, traversată de lumina farului de pe coastă – care străbătea prin ferestre peretele dormitorului, la fiecare minut. Pe la cinci dimineaţa, ne-am îmbulzit spre primul vapor care pleca din Sfântu Gheorghe. Nu ştiu de ce, dar nu era lumină nici in port si nici pe vapor, iar cineva lăsase uşile pe punte deschise, aşa că am fost la un pas să mă înec în Dunăre, rămânând pentru o scurtă vreme într-un balans colosal în întuneric deasupra apei, agăţat de o uşă. Dar n-am scris asta în compunere – i-am povestit-o maică-mii abia vreo 20 de ani mai târziu şi tot s-a aşezat pe canapea.

Care erau modelele tale regizorale în adolescenţă? În ce măsură s-au păstrat?

Nu pot să vorbesc despre modele. Locuiam în Iaşi, vedeam doar filmele care se dădeau la cinematograf şi pe programul unu.

Predominant talk shows.

Îmi plăceau policier-urile cu Delon şi thriller-urile americane. Abia pe la 15-16 ani am văzut primele filme de cinematecă – un domn foarte pasionat, Mircea Dumitrescu, aducea la galele studenţeşti de la Casa Tineretului Tarkovski, Buñuel, Antonioni, De Sica sau Wajda. Era omor de lume.  Iar în anii 80, odată cu epoca video, am dat de Fellini, Truffaut, Forman şi americani. Dar n-a fost nimic sistematic în educaţia asta. Singura concluzie, dacă vrei, conceptuală, era că mergeam pasionat şi constant  la toate filmele româneşti şi trăgeam concluzia că nu aşa trebuie făcut un film – nu aşa vorbesc oamenii şi nu aşa se întâmplă lucrurile. Dar erau şi filme româneşti care mi-au plăcut: Proba de microfon. Daneliuc e ieşean şi, fiindcă mama mea şi mama lui se cunoşteau, iar noi îi îngrijeam uneori pechinezul, pe Sufleţel, când mama lui pleca la Bucureşti să-l vadă, am avut în el un prim model de reuşită, de tipul – uite că se poate merge la Bucureşti şi poţi deveni regizor. Am povestit cândva asta, pe vremea când scriam nişte amintiri din copilărie în ProCinema, la sugestia Cristinei Corciovescu. Şi filmul despre Tănase cu Toma Caragiu, am uitat cum se cheamă – Pas în doi. Şi altele. Cu vremea, desigur, unele gusturi se păstrează, altele nu: şi azi mă uit la Chaplin şi la Balul pompierilor cu plăcere, însă nu mai am răbdare pentru Tarkovski sau Godard.

Azi, ce te seduce?

Azi, cumva, apreciez şi caut lucrurile mai simple, mai directe, mai verosimile şi mai discrete. Îmi plac filmele care seamănă cu viaţa.


Şi nouă.

Iar viaţa noastră se desfăşoară cu totul altfel decât în filmele din copilărie.

Aminteai că, pentru o vreme, ai fost şi profesor. În ce măsură îţi plăcea la catedră?  Cum comunicai cu copiii? Aveai talent didactic?

Aveam ore la o şcoală generală din Alexandru cel Bun, un cartier de dincolo de gară, unde performanţa era să ţii copiii în clasă în timpul orei, nu să-i inveţi engleza; profesorii recurgeau la cele mai năstruşnice şiretlicuri ca să ţină linişte, urlau şi băteau la elevii ăia ca la fasole. Şi mai aveam ore la liceul şi post-liceala sanitară, unde le predam chestii, gen, cum se zice „stafilococ”, „seringă”, „microbi” în engleză şi din astea. Când ştergeam tabla, vedeam ca într-o oglindă fetele, cum scot rujul din bancă şi îşi aranjează buzele – dar nu era ceva nepotrivit sau insinuant, era aşa, ca o cochetărie amuzantă. Am avut o elevă care a intrat la facultate la engleză, dar all in all, nu cred că aveam talent didactic – cu elevii trebuie să fii ferm şi autoritar, iar eu încercam să fiu cordial şi democratic.

Ai fi fost profesorul meu preferat. Apropo de conjunctură: o bună parte din opera ta reflectă o silă profundă, sănătoasă, faţă de regimul comunist. În ce moduri simţi că te-a afectat personal, în vremea copilăriei, a adolescenţei şi a tinereţii timpurii?

Nu e vorba de silă. Sunt multe poveşti din adolescenţa şi tinereţea mea pe care am vrut să le spun, iar fundalul lor – inevitabil – e comunismul. Dar niciodată comunismul n-a fost subiectul în propoziţie. Nu pot să zic că am suferit cine ştie ce – noi eram copii şi, în general, grijile le aveau adulţii. Bineînţeles, mi-am făcut şi eu lecţiile la lumânare şi la bateria de la maşină, am avut ierni în care ne-am înghesuit în camerele încălzite şi aşa mai departe, dar, una peste alta, n-am de ce să mă plâng. Odată m-a luat bunică-miu la coadă la mălai, că se dădea doar un kg. de persoană – însă dacă vânzătorului îi plăcea moaca ta, putea face o excepţie şi să-ţi dea două kg. Bunică-miu a învelit o fisă de 3 lei, din alea cu care vorbeai interurban, într-o hârtie de zece lei şi i-a dat vânzătoarei, ca pe un fel de bacşiş, aşa, ca să-i poată cere două kg. şi într-adevăr, i-a dat. Mie însă, cu acelaşi procedeu, nu mi-a dat – a despăturit hârtia şi a lăsat fisa să cadă ostentativ pe tejghea – cum ar veni, avea principii – se lăsa mituită, dar cu o limită şi nu de către copii. M-am simţit îngrozitor de umilit şi, de atunci, nu m-a mai luat la coadă, mă trimitea la sifoane, în Copou, lângă şcoala mea, iar acolo îmi plăcea: erau maşinăriile alea de umplere care semănau leit cu cele din desenele animate cu Profesore Baltazare – nişte dispozitive foarte complicate, care sugerau cum merge mintea profesorului Baltazare înainte să-i vină o idee – fapt reprezentat întotdeauna de aprinderea unui bec – şi să vină cu o soluţie – desenată mereu ca o picătură care cădea într-un pahar Berzelius.

Era un stres din ăsta mai mult aşa, să nu vorbeşti în public despre ce auzi acasă, despre faptul că se asculta Europa Liberă (taică-miu lega un polonic de antena radioului ca să mărească amploarea semnalului), să nu faci glume politice, şi aşa mai departe – dar nu mi se pare, acuma, privind retrospectiv, că noi, copiii, sufeream prea mult. Cei din anii 50 – 60 suferiseră grav, părinţii noştri mai aveau de tras. Taică-miu ne povestea constant cum un coleg al lui fusese arestat pentru că cântase „trăiască regele”, avea convingerea că ne e ascultat telefonul şi îi creştea pulsul la o sută dacă vreo maşină străină staţiona în faţa porţii sau dacă bătea cineva în geam după lăsarea întunericului. Dar la noi, copiii, inclusiv necazurile din familie, cum ar fi fost faptul că bunică-miu trebuise să-şi abandoneze pământul, sau că fusese dat afară din armată, pentru că fusese ofiţer în vremea regelui ajungeau estompat. Cred că, pentru cei de vârsta mea, cea mai gravă consecinţă a traiului sub comunism e că devenea a doua natură să nu zici ceea ce crezi, ci ceea ce trebuie – privind înapoi, abia lucrul ăsta mi se pare important.

Cum te distrai în adolescenţă?

Mergeam la bairamuri, cum le ziceau pe atunci la noi, să dansăm blues-uri cu fetele ţinându-le de talie, jucam fotbal la şcoală şi badminton cu fileu pe strada din faţa casei, mergeam la cinema şi vedeam toate filmele care veneau, îmi dădeam drumul cu bicicleta la vale pe panta de la Breazu, beam vodcă cu colegii la Cina, Vânătorul sau Select şi trăgeam ţepe – să ne simţim bărbaţi, ascultam muzică la Kashtan-ul soră-mii şi pe la studenţii pe care îi aveam în gazdă – Pink Floyd, Creedence, Moody Blues, Jesus Christ Superstar şi alte alea; mergeam să vedem Divertis-ul, Seringa şi alte brigăzi la Galele Amfiteatru, citeam destul de mult şi vorbeam cu ceilalţi despre ce citeam sau vedeam – Tarkovski, de exemplu, era obiectul unor dezbateri savante despre simbolurile seringii în apă şi aşa mai departe. Apoi a venit epoca video şi, câţiva ani, am petrecut nopţi întregi uitându-mă la filme, iar apoi, am început eu însumi să dau filme la Casa Studenţilor şi să pălăvrăgim nesfârşit de mult după proiecţii despre ele. Sincer, comunicam parcă mai mult pe vremea aia, când nu aveam mobil, net şi Facebook.


Discutabil.

Din ‚ 87, ai început să publici în Opinia studenţească. Ce anume te-a orientat spre presă?

Soră-mea era deja acolo şi ea a aranjat să vin, deşi eu nu eram încă student pe vremea aia. Stăteam acasă şi învăţam pentru medicină, cum ţi-am spus – ceea ce era destul de deprimant, iar să scriu la Opinia era foarte cool – şi mai aproape de ceea ce voiam să fac. Eram mai aproape de scris decât de film pe vremea aia (mă gândeam că o să ajung scriitor), deşi visam cumva că, într-o zi, nu ştiu cum, aş fi putut deveni regizor. Dar nu era realist – admiterea la IATC în anii ‚80 era acaparată de o mafie politico – artistică, iar regia era rezervată fiilor şi fiicelor oamenilor zilei. În anul ăla, tot de plictiseală, m-am angajat la Filarmonica din Iaşi – vindeam bilete la concerte simfonice oamenilor muncii din fabrici şi uzine.

Ai mai face presă acum? Cum comentezi evoluţia presei în tot acest timp, de la debutul tău şi până în prezent?

Azi, e groaznic ce se întâmplă în presă, însă pe vremea aia simţeai că faci ceva important. Înainte de ‚89, aveam sentimentul că alcătuim la Opinia o mică forţă disidentă – ni se permitea cumva să nu scriem despre Ceauşescu şi să nu dăm fotografii cu el, iar subiectele de reportaj ale Opiniei şi celebrele farse subversive de întâi aprilie erau foarte vii şi libere faţă de cum arăta presa oficială pe atunci. Sigur, nu e mare lucru, dar nouă aşa ni se părea. Apoi, în primele zile de după ‚89, ca ziarişti, primeam salam şi ţigări pe gratis în redacţie „ca să zicem adevărul” – şi ne oprea lumea pe stradă să ne mulţumească. N-a durat mult, dar a fost frumos – aveai senzaţia, ca ziarist, că tu contezi, că schimbi ceva. Nu exista nici un fel de cenzură şi nu existau nici patroni de presă. Era ziarul nostru. Transformasem Opinia într-un săptămânal privat. Asta înainte să pornească la drum Monitorul, căci sosise epoca cotidianului.

Ce gen de materiale îţi plăcea să faci? Ai vreunul pe care îl păstrezi şi acum, sau de care te-ai simţit foarte mândru?

Nu, nu mai păstrez nimic, deşi pe acasă, pe undeva (la Iaşi, adică) trebuie să fie o colecţie de Opinii. Cel mai mult îmi plăcea să scriu ce-mi trecea mie prin cap şi ce mi se întâmpla mie – alea cred că erau cele mai bune texte şi cele care s-ar putea citi şi azi: aveam unul despre poştaşul meu, altul despre prima mea călătorie în Bucureştiul liber post-comunism şi aşa mai departe. Îmi dezvoltasem un stil destul de laconic, aşa, iar perioada aia m-a pus în contact cu foarte multe întâmplări şi poveşti: aproape toate întâmplările din Amintiri din Epoca de aur le ştiu de atunci. M-am cam oprit din genul ăla de scris după ce am venit în Bucureşti, pentru că nu mai aveam timp. Nu înainte, însă, ca pe vremea când lucram la Tele 7 ABC (unde Tatulici, sedus de accentul meu, mi-a dat în ‚94 sarcina măreaţă de a scrie texte pentru programul de revelion) nu înainte, aşadar, ca Dem Radulescu să citească în „noaptea dintre ani” un text despre cum mi s-a furat mie bicicleta, un Sputnik sovietic.

Unde te-a prins Revoluţia şi cum ai trăit-o?

În Iaşi. Eram student la Litere şi continuam să scriu la Opinia. Ştiam ce e la Timisoara, ştiam că se puseseră şi în Iaşi manifeste în cutii poştale şi că erau nişte oameni care fuseseră arestaţi, Miliţia te oprea şi te legitima dacă treceai prin Piaţa Unirii, nu aveam voie să mergem în grupuri şi ne gândeam în secret, la Opinia, cum am putea face să adunăm mulţi oameni laolaltă – aveam ideea că un fals accident de circulaţie ar fi fost un bun punct de pornire. Se simţea presiunea în aer şi, cu toate astea, apariţia lui Dinescu la TV şi căderea comunismului ne-au luat cu totul prin surprindere. Ne închipuiam că vom muri sub comunism, nu ştiu cum să-ţi spun. Şi da, îmi amintesc de ziua aia ca de cea mai fericită din viaţa mea, în special din cauza senzaţiei fenomenale, aproape fizice, de uşurare pe care am simţit-o ştiind că s-a încheiat totul. Era o învălmăşeală în capul nostru, senzaţia primă a fost că, de a doua zi, se va instala cel puţin raiul pe pământ. Ştiu că, de îndată ce s-a aflat, am pornit spre sediul Opiniei din Casa Studentilor şi m-am întâlnit cu Dan Radu, cu care m-am îmbrăţişat de parcă ne vedeam după o viaţă, deşi vorbisem cu o seară înainte. Ne-am adunat la Opinia, apoi, într-o cameră de spital – de frica represaliilor posibile – în noaptea aia am scos prima Opinie Studenţească liberă, cum ar veni. Sigur, starea asta n-a durat prea mult – deja în ianuarie eram lămuriţi ce era cu Iliescu, cu FSN-ul şi cu revoluţia. A fost interesant ce s-a întâmplat în facultăţi atunci: revoluţia a declanşat nişte demascări colosale – oamenii simţeau că pot să-şi zică păsurile de ani de zile, aveau loc şedinţe în care erau daţi afară profesori incompetenţi – dar, la înghesuială, şi profesori care erau doar severi – erau daţi afară studenţi care fuseseră prea zeloşi pe linie de partid, lingăi sau doar piloşi şi aşa mai departe. Nu mai opera nici o lege, în afară de furia populară.

Ce anume te-a determinat să iei taurul de coarne şi să dai la regie de film?

Păi, acuma se putea – aveam convingerea că admiterea nu mai avea cum să fie manipulată ca înainte. Din cauză că lucram în presă şi eram deja student în Iaşi, am rămas încă o vreme acolo să-mi termin facultatea aia. Nu ştiu dacă am făcut bine, dar aşa a fost. Apoi, după ce am văzut cum e să fii profesor şi, dat fiind că presa începea deja să-şi piardă farmecul, mi-am zis că nu mai am nici o scuză şi trebuie să vin în Bucureşti şi să-mi incerc norocul. Cred că, de fapt, îmi era şi destul de frică să plec de acasă, de lângă bunică-mea şi de lângă ai mei.

Crezi că faptul că nu ai dat admiterea la 18 ani, la ieşirea din liceu, a fost un obstacol sau, dimpotrivă, un avantaj?

La 18 ani n-aveam cum să dau, că n-aveam cum să intru. Tot ce conta atunci era să intri la oricare facultate numai ca să eviţi armata lungă. Dar aş fi putut să dau imediat în ‚90. Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău, dar cred că a ajutat un pic faptul că nu eram chiar un puşti când am intrat în ATF. Aveam ce povesti, la fel ca ceilalţi colegi ai mei care terminaseră deja o facultate. În plus, statutul meu mi-a permis să lucrez. După cum ziceam, m-a angajat Tatulici la Tele 7 să fac o emisiune de divertisment. Dădeam cu moaca pe post, cum se spune. Iar mai apoi, tot din cauză că trebuia să mă întreţin, mi s-a permis să merg ca asistent la filmele străine care se făceau la Castel Film. Iar asta a fost o şcoală foarte bună.

Toţi spun asta. Dar ce părere ai despre şcoala de film de la UNATC? A fost conform aşteptărilor tale sau te-a dezamăgit?

A fost foarte nesistematic tot ce s-a întâmplat în şcoală. Sigur, veneai în contact cu alţii, cu ideile lor, vorbeai cu profesorii şi cu colegii şi, fiind în şcoală, cumva erai cu mintea la filmele pe care vrei să le faci şi-i cunoşteai pe cei care te puteau ajuta. Plus că şcoala îţi dădea pelicula şi te lăsa să experimentezi şi să încerci. Dar, totuşi, o şcoală ar trebui să fie mai structurată de atât. Practic, tot ce am învăţat în şcoală puteam afla într-un răstimp mult mai scurt, şi au fost colosal de multe lucruri importante despre care nu am aflat nimic în şcoală ci doar mai târziu, punând cap la cap frânturi de informaţii şi experienţe.

Poate că asta se întâmplă în toate meseriile creative, subiective, unde nu poţi asimila reţete. Dar care erau şansele de a practica meseria ale unui tânăr absolvent de regie de film pe atunci?

Generaţia mea a avut mult noroc. Când am terminat eu şcoala s-a înfiinţat CNC-ul şi, practic, eu, fiind un student remarcat în anul meu, am lucrat imediat ce am terminat şcoala. Nicolae Mărgineanu ne-a cerut mie şi lui Hanno Höfer scenarii, le-a înscris la CNC, am primit finanţarea şi în doi ani am făcut trei filme.

Pe lângă asta, ai lucrat ca assistant director pentru multe nume mari. Inclusiv pentru Radu Mihăileanu. De la cine ai învăţat cel mai mult?

În anii ăia am învăţat în primul rând o altă meserie – cea de regizor secund – cum să planifici şi cum să întâmpli filmarea din punct de vedere practic şi organizatoric. Cel mai mare folos al participării la filmări a fost că îţi consumai nişte complexe – vedeai şi aflai cum se întâmplă lucrurile de fapt – chestie pe care, în şcoală, doar o presupuneai. Apoi, servea la consolidarea unui anume fel de autoritate care contează, mai cu seamă la începutul carierei. Să ştii despre ce vorbeşti. Învăţai apoi lucruri practice de care ai nevoie ca să nu te ia maşiniştii şi electricienii peste picior pe platou: cum se cheamă proiectoarele, echipamentele, din astea. Despre cinema în sine nu învăţai mare lucru – vedeai cum decupează unii şi altii, dar, de exemplu, nu învăţai la asemenea filmări de ce să decupezi şi care e morala decupajului în raport cu cea a planului secvenţă.

Unii regizori îşi alcătuiesc o gaşcă de actori cu care lucrează iar şi iar. Alţii se uită mereu după feţe noi. Tu pari să faci parte din a doua categorie. De ce?

Greşeşti aici. Valeriu Andriuţă, care îl interpretează pe preot în După dealuri, e la a zecea prezenţă într-un film al meu. Şi sunt mulţi alţii. În Amintiri, de exemplu, sunt foarte mulţi actori cu care am lucrat la Occident. Lui Vlad Ivanov, după rolul de şantajist viclean din 432, i-am oferit un rol de şofer molcom şi seren în Legenda şoferului de găini. Aproape întotdeauna lucrez din nou cu actorii care m-au convins. E însă greu, în cazul rolurilor principale, să oferi imediat actorilor un alt personaj consistent dar şi diferit de precedentul – căci există riscul ca cel dinainte să-l polueze pe cel de acum.

Cât de grea a fost lupta până la obţinerea undei verzi pentru primul tău lung-metraj, Occident?

Am avut noroc – a mers totul destul de uşor. Câştigasem deja două concursuri CNC cu scurtmetrajele şi am câştigat din prima încercare şi cu Occident, cu o casă de film necunoscută, a unor prieteni. Le-am zis şi lor, şi lui Vivi Drăgan Vasile, operatorul, că planul este să ajungem la Cannes şi Vivi, cel puţin, s-a distrat de chestia asta. A zis: „mă băiate, fă tu întâi un film bun şi după aia mai vezi”. Greu a fost să terminăm filmul, că se terminaseră banii şi, la un moment dat, m-am dus acasă şi am adus tot ce aveam ca să continuăm. Dar am ajuns la Cannes şi am fost reţinuţi între ultimele trei filme luate în considerare pentru Camera d’Or, împreună cu Carlos Reygadas, care în anul ăla debuta cu Japon. A câştigat o franţuzoaică, dar până la urmă, eu şi Carlos am revenit la Cannes în anii care au urmat. Şi am devenit într-un fel amici – întâmplându-se să ne revedem la Cannes în aceleaşi editii: după 2002, în 2007 şi 2012. Anul ăsta, de exemplu, primirea pe care mi-au făcut-o amicii mexicani ai lui Carlos la petrecerea de după premii a fost înduioşătoare – zici că eram popoare înfrăţite.

Occident mi s-a părut o satiră a aspiraţiilor de asimilare a aparenţelor vestice. Şi intens inspirată din realitatea anilor 90. Cât ai lucrat la scenariu?

O vară, parcă, dar nu mai ţin minte – deja e demult. Nu intenţionam să fie o satiră, ci voiam să verific dacă pot să fac cinema pe gustul publicului. Iar ca problematică, mă întrista faptul că toată lumea pleca sau voia să plece.

Când ai conceput acea structură de scenariu cu trei poveşti a trei personaje, nu ţi-era teamă de comparaţiile cu E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil?

Asemănarea era asumată şi inclusiv l-am sunat pe Nae şi am vorbit cu el. Îmi place şi azi foarte mult E pericoloso sporgersi, îl prefer tuturor filmelor lui de mai târziu, e proaspăt şi cu suflet – l-am şi programat într-o ediţie de Les Films de Cannes a Bucarest.

Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj? Ca efort, ca responsabilitate, ca volum de muncă?

N-am simţit nici o apăsare trecând la lungmetraj. Scurtele mele nu erau chiar scurte, aveau mai degrabă structura de lungmetraje nedezvoltate. Aşa că am răsuflat uşurat când am avut mai mult timp la dispoziţie.

După cum aminteai, Occident a fost filmul care te-a dus pentru prima oară la Cannes. E diferit sentimentul, de la o participare la următoarea?

Sigur că da. Prima oară nici nu ne-am înscris la Cannes-ul mare – ni se părea imposibil să fim selectaţi. Iar când am ajuns la Cannes, nu ne venea să credem că suntem acolo, totul ne fascina, de la palmieri şi până la forfota de pe stradă: ne ziceam „Wow, îţi dai seama unde suntem noi?”. Desigur, eram foarte neştiutori – n-aveam agent de vânzări, ataşat de presă, nu ştiam cât să cerem pe film celor care voiau să-l cumpere, am cerut noi să fim programaţi la sfârşitul proiecţiilor, când de fapt presa plecase, dar aşa e la inceput. În 2007, cu 4, 3, 2 în competiţie, a fost un cu totul alt sentiment. Eram în liga cea mare, oamenii vorbeau pe stradă despre filmul nostru, ne opreau şi duceau mâna la inimă ca să-şi exprime admiraţia – era extraordinar de flatant. Acuma, în 2012, am avut un mic sentiment de tip – bun, şi acum? Ştii, e finalul de la desenul animat Disney cu Nemo – care îmi place foarte mult: peştii evadează în final din acvariu, traversează strada şi, în sfârşit, ajung în ocean. Chiuie de câteva ori, fericiţi că sunt, în sfârşit, liberi, după care, constatând că sunt totuşi închişi etanş în pungile de plastic în care au evadat, se întreabă: now what?

Ai menţionat că Hanno Höfer ţi-a fost coleg. În ce împrejurări l-ai cunoscut pe Oleg Mutu, al treilea partener cu care aţi înfiinţat Mobra Film? Cum v-a venit ideea de a deveni producători?

Eu şi Hanno am lucrat în şcoală cu Oleg ca operator. Producători am devenit după ce am constatat, lucrând pentru scurtmetraje, că oricum noi trebuia să facem toată treaba de producţie, aşa că avea sens să o facem având dreptul să luăm toate deciziile.

Ce presupune ipostaza de posesor al unei case de producţie? Cât e de solicitant să faci asta?

Nu e foarte plăcut, pentru că e cu totul altfel de muncă: de organizare, de identificat surse de finanţare, de angajat oameni, de derulat contracte, de organizat filmări şi aşa mai departe. Trebuie să înţelegi lucruri despre TVA, legi, impozite, chain of rights şi o mulţime de alte chestii necreative. Însă, deocamdată, sunt cel mai potrivit fund-raiser pentru filmele mele, deci sunt nevoit să continuu.

Apropo de chestii necreative: Tu ai făcut şi publicitate. Glumesc.  Care-s reclamele de care eşti cel mai mândru?

Mai fac şi acuma din când în când. Publicitatea e cu totul altceva, dar e un test foarte bun: trebuie să stăpâneşti meseria în aşa fel, încât să poţi să o practici mulţumind un client care dă foarte mulţi bani pentru asta şi, prin urmare, are dreptul să fie pretenţios. Mi s-au întâmplat multe lucruri interesante la filmările de reclame şi am învăţat o grămadă de chestii de la operatorii străini, de la echipă sau pur şi simplu încercând lucruri pe care la film nu le poţi face. Un mare beneficiu e că am văzut şi descoperit foarte mulţi actori în felul ăsta: pe Vlad Ivanov, pe Laura Vasiliu, pe Liliana Mocanu şi pe mulţi alţii. Am făcut destule spoturi de care nu mi-e ruşine, în special cele sociale, dar şi destule pentru branduri mari din telefonie, comunicaţii sau produse alimentare – având uneori libertatea de a face nişte micro-scurtmetraje destul de simpatice.

Remarc că nu dai nume.

N-aș vrea să pară că mă laud asociindu-mă cu branduri pentru care am lucrat și nici nu e fair să comunic asta public fără să le cer acordul prealabil – poate că n-au chef să se asocieze cu mine, nu? Și totodată, când lucrez publicitate, am o înţelegere cu clienții ca nici ei să nu folosească numele meu în campaniile de comunicare – nu amestecăm lucrurile. Ca să nu-ți mai zic ce fel de orgolii sunt și în lumea asta – mai cu seamă dacă lucrezi pentru branduri concurente.

În 2007, ai ajuns vedetă internaţională datorită filmului 4, 3, 2. Ai călătorit prin toată lumea. Unde te-ai simţit cel mai bine primit şi cel mai înţeles?

La Cannes şi în general, în Franţa. Dar nu depinde numai de ţară. Am avut discuţii memorabile cu presa sau publicul în multe locuri. În Japonia, de exemplu, aveam un ataşat de presă atât de admirativ, că mă simţeam prost: omul ăla avea propriile lui întrebări în fiecare seară la masă, după cele 8 ore pe zi de interviu, sesizând nişte subtilităţi pe care eu nu le intenţionasem, şi parcă îmi părea rău să-l dezamăgesc. În Franţa, însă, nivelul la care se discuta despre film e altul.

Au existat şi spectatori care au reacţionat negativ la acest film?

Există o categorie de români plecaţi în străinătate, care dezvoltă părerea că filmele româneşti ar trebui să vorbească despre frumuseţile patriei; munte, mare, deltă, pelicani, mănăstiri şi că „nu e frumos” să aduci alte teme în discuţie. În general, însă, reacţiile la 4 luni au fost foarte apreciative. A, şi au leşinat destul de mulţi oameni la film, dar am luat-o ca pe un compliment.

De unde ţi-a venit ideea unui film despre avort?

Nu e un film despre avort. E un film despre alegeri şi responsabilitate. Era o poveste adevărată pe care o ştiam de foarte mulţi ani, însă mă prefăceam că n-o cunosc, că nu mă gândesc la ea. Şi atunci a fost o conjunctură, istoria aia a revenit în discuţie într-o conversaţie privată şi am decis că e mai uşor de scăpat de povestea aia vorbind despre ea decât băgând-o sub preş.

OK, nu este despre avort, dar se discută mult despre asta. Ştii că multă lume are o atitudine extrem de vehementă împotriva avortului: practic, cu filmul ăsta, riscai să te bagi în gura tuturor. Era o provocare conştientă sau un simplu risc de luat în calcul?

4 luni a fost considerat cu aceeaşi vehemenţă un film pro-avort ca şi unul anti-avort. La fel s-ar putea întâmpla cu După dealuri. Filmul e făcut ca o oglindă în care te vezi pe tine cu convingerile tale – nu e în sine pro-religie sau anti-religie. Eventual – şi de dorit – e ca la o vreme după ce ai văzut filmul să înţelegi şi poziţia celorlalţi.

Revenind la 2007: cât de fericit ai fost în clipa când ai auzit că eşti câştigător de Palme d’Or?

Am fost uşurat, dar nu fericit. Uşurat pentru că începusem să credem deja foarte tare că ni se poate întâmpla să luăm palmierul. Dar eram şi foarte stresat şi sub presiune – atât din pricina aşteptărilor tuturor, cât şi a detaliilor momentului: ce oare ce zici pe scenă dacă iei premiul, cum să nu te calci pe fustă, dacă să strângi sau să săruţi mâinile doamnelor şi, în general, cum să-ţi păstrezi vocea şi atitudinea în faţa cremei cinematografiei mondiale, în Grand Théâtre Lumière.

Cum a fost senzaţia aceea, a victoriilor fără sfârşit, care te-au însoţit câteva luni bune? Ai simţit că devii mai arogant? Ai reuşit să ţii sub control hybris-ul?

Mă amuză faza asta cu hybrisul. Sună a marcă de Honda pe combustibil alternativ. Da, senzaţia a fost reconfortantă, mai cu seamă plasarea în fruntea topurilor făcute de atâtea asociaţii de critici din State şi din alte ţări – confirmând că Palme d’Or-ul n-a fost conjunctural. Crede-mă, e mare lucru să reuşeşti măcar o dată în viaţă să faci un film care să fie considerat de cineva cel mai bun din anul ăla iar nouă ni s-a tot întâmplat în 2007. Am făcut însă tot posibilul să mă simt şi să mă port cât pot eu de la fel ca înainte – mai cu seamă conştientizând că asemenea întâmplări în carieră pot fi irepetabile. Totodată, însă, e foarte frustrant că în România se pune semnul egalităţii între regizorii români care au devenit figuri importante în cinematografia mondială în ultimii 10 ani şi o liotă de inepţi, impostori sau mediocri care pozează în artişti şi invocă relativismul gusturilor ca să toace fonduri publice realizând nişte prostii care nu pot fi numite filme şi care fugăresc spectatorii din săli.

Cât de mult te-a afectat, după muntele acela de premii, faptul că n-ai fost selectat la Oscar, deşi toţi aşteptau asta de la tine?

M-a afectat, nu fiindcă nu ştiu cine aştepta asta de la mine, ci fiindcă mi se părea că i se face o nedreptate filmului. În acelaşi timp, însă, a fost o decizie care a scos şi mai clar în evidenţă diferenţa enormă de percepţie între ce consideră critica şi, în general, cinefilii europeni, a fi film de calitate şi ce înţelegere există vis-a-vis de asta în Statele Unite. Greşeala nu e a lor, a membrilor Academiei – la  categoria „film străin”, majoritatea votanţilor sunt actori octogenari – Premiile Oscar sunt americane, gândite să onoreze filme făcute după tipicul şi gustul lor, şi nu e nimic de reproşat deciziei Academiei în ceea ce priveşte 4 luni. Greşeala e a noastră – şi în principal a fost eroarea mea – să mă las luat de val şi să tânjesc la o distincţie care viza un gen de film-making cu care 4 luni nu avea nimic în comun.

Tipic românesc, pe site-urile din România a început să plouă cu injurii la adresa ta, după această nenominalizare. Te-a rănit faptul?

Dacă te uiţi pe site-uri la comentariile făcute de români la adăpostul anonimatului, tragi concluzia că suntem o ţară de imbecili siniştri şi singura scăpare e să iei primul avion şi să te cari. Eu am renunţat de mult să mă uit la aşa ceva.

În acelaşi an, un participant la concursul HBO te acuza că te-ai inspirat din scenariul lui. A fost şi acela un moment foarte neplăcut. Cum ai soluţionat conflictul?

N-a fost nici un conflict, pentru că imediat după acele acuzaţii au fost publicate scenariile şi lucrurile s-au limpezit de la sine. Neplăcută a fost această lipsă minimă de morală şi deontologie a presei care s-a repezit de dragul unui titlu să publice acuzaţiile alea fără o minimă verificare, ascunzându-se după deget cu o scuză de tipul: „Noi nu credem asta, ci doar îl cităm pe cel care zice”. Ca şi cum faptul că unul zice o tâmpenie te scuteşte pe tine, jurnalist, de răspundere. Gândeşte-te cum te-ai simţi tu dacă un ziar ar scrie mâine despre tine că cineva a zis că eşti curvă?

A zis vreodată cineva că nu sunt?

Nu eşti departe de adevăr. Dar eu am trecut cu umor peste asta.

Să ştii că genul ăsta de derogare de la orice morală a presei e unul dintre lucrurile care au deteriorat serios viaţa publică în România, în anii ăştia – gândeşte-te numai ce figuri sinistre au fost promovate de presa sportivă şi cancanieră cu scuza că fac rating. Dacă te uiţi la noi la TV şi afli ce rating au vomele alea de emisiuni, începi să te gândeşti că democraţia e o mare eroare.

Ai promovat difuzarea filmului în cinematografe inclusiv cu o caravană 4, 3, 2. Cât a fost de obositor să faci turneu prin ţară?

Au venit aproape 20.000 de oameni să vadă filmul în oraşele prin care a trecut caravana şi asta într-o lună. E trist şi tipic însă că, pentru CNC, când s-a făcut contorizarea numărului de spectatori ai filmului, aceşti oameni nu s-au luat în calcul, deşi îşi cumpăraseră bilet la proiecţii, căci la CNC se numără doar spectatorii care văd filmele în cinematografe, iar spectatorii noştri veniseră în Case de cultură, că asta era ideea caravanei – să ducă filmul acolo unde nu sunt cinematografe. În fine, chiar şi aşa, 4 luni a adus foarte mulţi spectatori în cinematografe, în România. Turneul prin ţară l-a făcut echipa care proiecta filmul, cea care realiza documentarul despre caravană şi cei care promovau – în vremea asta eu făceam turul ţărilor care lansau filmul în cinematografe, în Europa.

Să trecem la După dealuri. Când ţi-a venit ideea să ecranizezi cartea Tatianei Niculescu-Bran? Te-a ajutat autoarea la scenariu?

După dealuri nu ecranizează cartea doamnei Bran. Formularea pe care am agreat-o de comun acord de la început e că eu am făcut un film inspirat de romanele ei non-ficţionale – cele care documentează ce s-a întâmplat la Tanacu. Dar După dealuri nu povesteşte, precum cărţile, ce s-a întâmplat acolo, e o ficţiune în mod asumat liberă de orice constrângere de a respecta circumstanţele în care s-a petrecut întâmplarea aceea, care mie mi-a servit mai degrabă ca pretext pentru un film descriind o relaţie imaginată, presupusă, inexistentă în realitate. I-am dat Tatianei Niculescu-Bran scenariul spre lectură când a fost gata, dar nu s-a pus problema sa lucrăm împreună. Am convenit împreună că e logic ca personajele mele să aibă alte nume decât cele din incidentul mult mediatizat, dat fiind faptul că atât maicile, cât şi preotul sunt consistent diferiţi de cei din realitate.

Nu te temeai că ai de înfruntat predecesori precum Andrei Şerban (desigur, pe teatru), care se lăsaseră şi ei provocaţi de povestea călugăriţei posedate? Sau de comparaţiile cu viziunea regizorală a acestuia?

Andrei Şerban – în montarea pe care am văzut-o eu – mergea mult mai aproape de linia cărţilor în a relata ce se întâmplase la Tanacu, deci n-am avut nici o clipă temerea că ceea ce fac eu va semăna cu montarea lui. Iar în După dealuri nu e clar dacă e cineva posedat de altceva decât de dragoste.

Le-ai ales pe Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, două actriţe până atunci necunoscute publicului larg. Prin ce castinguri supercomplicate ai reuşit să dai de ele? Cât ai căutat?

Am început castingul prin septembrie, iar în noiembrie am decis cu cine voi lucra. Am văzut în perioada castingului cam toate actriţele care corespundeau profilului: între 20 şi 30 de ani, capabile să aibă accent moldovenesc în mod natural, verosimile ca înfăţişare cu biografia personajelor. Am căutat apoi să găsesc acele actriţe care să se exprime cel mai firesc şi convingător, capabile să transmită cel mai proaspăt emoţie şi care să aibă un profil şi o personalitate cumva asemănătoare cu cea pe care o imaginam eu ca fiind a personajelor. Nu mi-a fost teamă să lucrez cu actriţe fără experienţă – în general, la vârsta asta, de unde să ai experienţă? Cred că cine are talent poate face de la început lucruri bune, iar cine n-are poate căpăta oricâtă experienţă, că nu-i e de folos. Am căutat, aşadar, să văd nu doar actorii din teatre şi baze de casting, ci şi studenţi, şi am sfârşit prin a chema actori la probe după fotografii postate pe paginile lor de Facebook. Gina Ţandură a fost chemată şi a căpătat un rol important în film după o fotografie de un centimetru pătrat postată pe net. Dar avea o energie în fotografia aia care m-a făcut s-o chem la probe, unde am constatat că nu mă înşel.

Acum 5 ani, ţi-au sărit în cap oponenţii avortului; acum, fanaticii ortodocşi. Ai o plăcere de a-i provoca pe isterici cu fiecare nou film?

Nu am în vreun fel în plan să provoc pe cineva anume. Cred însă că – durând câţiva ani să faci un film – e de preferat să-l faci pe o temă care contează. Îmi doresc de regulă ca spectatorii obişnuiţi – nu fanaticii – să mediteze pe cât se poate la comportamente, obişnuinţe şi valori din viaţa lor pe care le urmează din inerţie, fără să le fi cercetat vreodată sau recent mai cu luare aminte. Mergem la biserică duminica, dar de ce: ca să aprindem lumânări? Cum se face că, într-o ţară cu 86% populaţie autodeclarat ortodoxă suferim de o asemenea intoleranţă, acţionăm cu atâta răutate şi ură? E mult, e puţin, e ok că avem 20.000 de biserici şi 5000 de şcoli? Sigur, filmul nu vorbeşte în sine despre lucrurile astea, dar rostul cinematografului este şi să confere punctul de plecare al unor discuţii publice care să fie mult mai cuprinzătoare decât filmul.

Ai încercat vreodată să contactezi personajele reale care au supravieţuit poveştii?

N-avea rost, în condiţiile în care am decis să ficţionalizez. În plus, ştiam destul de multe de la Cornel Porumboiu despre Roşcatu – care i-a fost coleg la fotbal şi cu care el mai ţinea legătura. M-am sfătuit cu Corneliu la un moment dat, înainte să decid că actorii incidentului din realitate trebuie lăsaţi în pace, iar filmul trebuie să se concentreze pe personaje ficţionale.

Eşti prieten cu Porumboiu?

De un an de zile se întâmplă că ne ducem copiii la aceeași școală și de atunci ne-am luat obiceiul să stăm la o palavră după ce intră copiii în clasă. Și da, pesemne că avem ceva în comun fiind cumva vecini de oraș, ca să zic așa. Dar să nu-ți închipui că vorbim de filme sau doar de filme – sunt mai la curent cu ce se întâmplă la FC Vaslui decât mulți din presa sportivă.

Crezi că, în calitatea ta de moldovean, ai reuşit să descoperi mai profund trăsăturile personajelor, care sunt din nordul Moldovei?

Sigur am reuşit să redau vorbirea. De altfel replicile în scenariu sunt transcrise fonetic, nu ortografic, ceea ce îl şi face foarte greu de citit pentru un non-moldovean.

Faci caravană şi la După dealuri? Pe unde?

Nu. Ideea caravanei era să atragă atenţia asupra unei anomalii: nu e posibil ca într-o ţară care a luat atâtea premii la Cannes în ultimii 10 ani să nu ai unde să arăţi filmele şi să nu existe nici o iniţiativă a vreunei instituţii de a reutila corespunzător cinematografele lăsate în paragină. Acum văd că să faci caravane a ajuns, din păcate, un fel de modă, de obişnuinţă, de alternativă. Eu ce mi-aş dori e să prezint filmul ăsta în orice oraş există o sală civilizată şi un număr minim de oameni care să vrea să-l vadă. Adică să aduc filmul la cât mai mult din publicul lui potenţial. Mi-aş dori să pot să organizez măcar o proiecţie în fiecare reşedinţă de judeţ din România, dacă există interes. Mi-am propus ca, dacă primim pe Facebook-ul filmului 100 de cereri dintr-un oraş, să facem cumva să proiectăm filmul acolo. Dar spectatorii trebuie să ştie că, astăzi, un film stă extrem de puţin pe ecran: dacă vrei să-l vezi, trebuie să mergi în ziua sau săptămâna cât se difuzează la tine în cinematograf, ca după aia vin alte filme din urmă – asta e.

Cât de greu crezi estimezi că va fi să obţii finanţare pentru viitoarele tale filme, în condiţiile acestei crize nesfârşite?

Din România e tot mai greu să obţii o finanţare decentă – şi chiar şi pentru filmul ăsta a fost mai uşor să accesez bani din alte părţi decât din ţară. Dar am convingerea că, dacă voi scrie scenariile care să mă mulţumească, voi găsi şi bani cu care să le produc.

Te-ai gândit vreodată să scrii scenarii în altă limbă şi să le regizezi în altă ţară?

Da, am uneori discuţii pe tema asta cu agentul meu de vânzări, cu agenţi ai unor actori sau chiar cu actori.

Numeşte alte trei cărţi româneşti pe care l-ai ecraniza.

Nu cred în ideea de ecranizare – e cea mai sigură cale să foloseşti mijloacele cinematografului într-un mod rudimentar şi să ilustrezi pur şi simplu vorbe.

Ţii legătura cu actorii tăi, după ce termini un proiect, sau preferi să menţii distanţa, să nu devii ţinta manipulărilor?

Ţin legătura, cum să nu. Nu am cu actorii o relaţie rece şi profesională, ci pasională şi intensă: se stabileşte o legătură foarte personală şi complice între un regizor şi un actor în perioada lucrului şi păstrez legătura cu majoritatea actorilor cu care am lucrat.

Articole asemanatoare
facebook
Schimbări importante la Facebook și Instagram
Facebook
Profilul tău de Facebook poate indica ce afecțiuni medicale ai
Astrologii și nativii Balanță sunt furioși că Facebook și-a denumit criptomoneda după un semn astrologic
Ngoc Trinh
Modelul fără lenjerie intimă de la Cannes, amendat și condamnat în țara sa din cauza ținutei

Comenteaza acest articol

Cristian Mungiu: The Director’s Cut

by   33 min
0