Home > Agenda > EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Stela Popescu

EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Stela Popescu

TABU.RO: Vă mai amintiți cu ce gânduri ați adormit aseară?

STELA POPESCU: Aaa, am adormit cu gândul tot la teatru. Dacă îți spun ce am făcut ieri și aseară, nu o să mă crezi! Ieri am fost tocmai la Curtici. M-am trezit la ora cinci, la ora șase am fost la aeroport, m-am urcat într-un avion și la ora șapte eram la Timișoara. De acolo am luat o mașină împreună cu Arșinel și pe la zece și ceva am ajuns la Curtici. Îți dai seama… destul de obosiți. Ei au un obicei foarte frumos acolo. Câteva orașe din jurul Aradului organizează cetatea de cultură, fiecare oraș timp de șase luni. Åži acum venise rândul orașului Curtici. A fost un spectacol destul de mare, uriaș chiar. Noi aveam avion abia dimineață la ora șapte. Așa că am luat mașina, ne-am întors la Timișoara și am dormit acolo vreo trei ore, apoi ne-am trezit, am luat avionul și am plecat la București. La ora zece am fost din nou acasă în București. Să nu-ți închipui că m-am culcat pentru că mai aveam o treabă la o școală de actorie unde eram în comisia de admitere, am mers acolo și apoi am venit aici, la teatru.

T.RO: Să vă întreb altceva, atunci. Ați apucat să visați ceva?

S.P.: Aaaa, nu! Am dormit buștean!

T.RO: Visați des?

S.P.: Da. Cum să nu? Visez! Îmi place să îi visez pe cei pe care îi iubesc.

T.RO: Ați avut vreodată vise premonitive?

S.P.: Da. De trei ori. Trei vise. Au fost aproape concrete. Atunci când a murit mama la 81 de ani. A murit, uimitor, din cauza unui cancer la sân apărut foarte târziu și neașteptat. Prima dată am visat că mama cădea, goală pușcă, în casa liftului, iar eu am apucat-o de mână și am tras-o afară. La două săptămâni după asta s-a declanșat cancerul. A doua oară am visat că mama era într-o piață și vindea ficat crud care era întins pe o masă de piatră. La nici o săptămână a făcut metastază care s-a extins la ficat. M-am chinuit apoi și am ținut-o în viață cu medicamente timp de trei ani. Ea se chinuia și plângea, săraca, și îmi spunea să nu o las să moară. Ultimul vis a fost cu puțin timp înainte ca eu să plec în Israel. Am visat-o pe mama care îmi spunea să nu plec în Israel pentru că pleacă ea în Canada. Åži atunci a murit. Ar trebui să cred în vise.

T.RO: Dumneavoastră vă gândiți la moarte?

S.P.: Nu vreau să mă gândesc. Sigur că la o anumită vârstă începi să te gândești și să realizezi că te îndrepți în direcția respectivă, dar am o fire sănătoasă și nu mă gândesc.

T.RO: Credeți că o să ajungeți în Rai?

S.P.: Fiica mea pretinde că am depus suficient de multe lucruri bune în banca de suflete pentru a ajunge în Rai.

T.RO: Cum vedeți Raiul perfect pentru Stela Popescu?

S.P.: Ca un spectacol de teatru. Bărbatu-meu spunea un lucru foarte interesant: "Măi, sus în Cer s-a adunat o trupă fenomenală. Trebuie neapărat să ne ducem ca să organizăm spectacole! Åži îngerii trebuie să râdă!". Eu nu sunt o credincioasă practicantă, dar cred într-o Putere care ne apără și ne păzește. Dar oamenii au nevoie să creadă, să se roage. Åži eu mă mai rog din când în când. Parcă mai simt și eu nevoia să știu că cineva, acolo sus, mă veghează. Eu cred că viața și-o face omul. Uite și acum, că vremurile sunt grele, oamenii ar trebui să fie mai optimiști.

T.RO: Dumneavostră de unde vă trageți optimismul?

S.P.: Cred că e o chestie genetică. Åži mama a fost puternică. Åži tata, care a stat nouăsprezece ani în Siberia, la minus cinczeci de grade, și care nu a mai știut nimic de noi, dar ne-a regăsit și după treizecișișapte de ani s-a recăsătorit cu mama. Åži a murit la nouăzeci de ani după o banală operație de bilă. Åži ei au avut forța să treacă de urâciuni și să vadă viața altfel, cu ochi mai frumoși. Åži e datoria noastră. Nu trebuie să ne plângem, ci să luptăm. Să privim înainte.

T.RO: Cum a fost momentul când a trebuit să fugiți din Basarabia? V-a rămas vreun amănunt concret, fixat într-un colț al memoriei?

S.P.: Eram mică, aveam șapte ani, dar îmi amintesc tot. Am toate imaginile din Basarabia în minte încă de când aveam patru ani. Cu o singură deosebire. Când m-am reîntors acolo după vreo cincisprezece ani, cu o excursie ONT, că nu puteai să te duci de capul tău, și am fost întâi la Moscova și apoi, la întoarcere, am trecut prin Basarabia, am fost șocată. Mie mi se părea, din amintiri, că aveam o casă mare, cu curte mare, cu grădină mare, cu un deal de lut în spatele casei, cu bunica mea care făcea dulceață de coarne. Åži am ajuns acolo și am găsit niște maghernițe de nu mi-a venit să cred cu ce ochi puteam să văd eu casa când eram copil. Å¢in minte că aveam un păr mare de tot în curte…

T.RO: Ați avut o copilărie grea?

S.P.: Nu prea. Adică am avut, dar mama a fost puternică și nu ne-a lăsat să simțim asta. Eu nu fac parte din categoria copiilor care se revoltă împotriva părinților. Îmi mai dădea câte una peste ceafă, dar știam că o merit. Mama era foarte directă cu mine, foarte clară. Nu mă lăuda și nici nu mă alinta. Îmi spunea clar: "Nu ne trebuie acum de Crăciun bomboane! Ne trebuie pantofi și ciorăpei!". Dicuta cu mine ca și cum eram un om mare. A fost greu. Am mâncat la mămăligă prăjită în untură de n-am știut de mine. Până să vină rușii, Basarabia a fost foarte bogată. Åži la țară existau o sumedienie de băcănii unde se mâncau icrele negre direct de la butoi. Nu era avansată din punct de vedere industrial, dar, la nivel de resurse, era de o bogăție rară. Au, la Chișinău, kilometri de cramă. Au un cernoziom fantastic. Å¢ăranii semănau și se mai duceau apoi doar ca să culeagă. Apoi a venit sărăcia. Åži am mâncat mămăligă prăjită sau cu marmeladă de nu mai puteam. Eu eram un copil foarte agitat. Iarna, mama mă îmbrăca bine, iar eu ieșeam afară și îmi dădeam fularul jos, alergam, transpiram și făceam câte o bronșită din aia sănătoasă! Åži îmi dădea să beau lapte cald cu unt topit în el. Era o scârboșenie, era întăritor! Era îngrozitor, dar bun pentru plămâni.

T.RO: A fost ceva din copilăria dumneavoastră care a prevestit ce aveați să ajungeți?

S.P.: Nu. Am trecut prin multe faze. Am vrut să mă fac doctoriță. Am vrut să mă fac aviatoare. Treceau avioanele nemțești pe deasupra noastră și eu le-am văzut și am zis că vreau să mă fac aviatoare. Apoi am vrut să mă fac avocată pentru că toată lumea îmi spunea că mi se potrivește pentru că eu, de mică, am vorbit foarte bine și foarte clar. Am și dat la drept, dar am abandondat după un an. Pentru cei care fac teatru, contează mult mediul. Eu am avut noroc că, la Brașov, era o trupă de teatru foarte bună. Mișu Fotino bătrânul… și mulți alții. Liceeni aveau voie gratuit la treatru. Mă duceam mereu. Așa s-a născut dragostea pentru teatru, deși, de mică, toți mă puneau să spun poezii pentru că aveam memoria bună. Le-oi fi spus și bine, probabil.

T.RO: Care a fost momentul când v-ați hotărât să faceți teatru? Când v-ați dat seama că asta e calea pe care trebuie să o urmați?

S.P.: Nu m-am hotărât eu foarte tare. Dar, când s-a înființat facultatea de cinematografie, a plecat o comisie prin țară ca să găsească tinere talente. Asta prin 1954. Åži m-am dus și eu că fusesem și la cursuri la Åžcoala Populară de Arte. M-au ales și după câteva luni am dat examen la facultatea de cinematografie care era pe la Perla, în Dorobanți. Am căzut cu brio la fotogenie. Pentru că eram din provincie, eram prost pieptănată, eram grăsuță. Dar m-au distribuit la "Maxim Gorki" că acolo erau locuri libere. Eu nu știam o boabă de rusă și asta studiam acolo. După un an am renunțat și la asta. M-am înscris la un ansamblu de teatru al Ministerului de Interne. Se puneau piese de profil, am jucat Ecaterina Teodoroiu și apoi în trupa de divertisment. Aveau și o orchestră foarte mare. Åži am jucat acolo un an și ceva. Apoi am dat la teatru și am intrat bine de tot. Am avut note bune mereu. Am fost colegă cu Rodica Popescu.

T.RO: Apoi?

S.P.: Pe vremea aceea era o lege care te obliga să joci în provincie timp de trei ani înainte de a veni la București. Nu a fost rău deloc pentru că în provincie jucai de la început, iar la București ai fi stat și-ai fi dus paharul cu apă la Național. În provincie nu erau actori mulți. Din 350 de zile, am jucat 400. Am jucat enorm și asta mi-a folosit fantastic. La Brașov. Acolo m-am și măritat prima oară cu Dan Puican. El e disperat și acum după teatru. Nu pierde nicio piesă de teatru și niciun meci de fotbal. Noi ne-am despărțit la un moment dat, dar el e un om foarte interesant. Am avut mare noroc cu pasiunea lui pentru teatru pentru că fugeam cu trenul de la Brașov, vedeam toate piesele care se puteau vedea în București și apoi mă întorceam și jucam la Brașov. Asta a însemnat mult pentru mine. Am fost lipită de teatru. Profesia asta se învață ca ucenicia la cizmărie. E grosolan ce spun, dar așa e. E o meserie care se învață în culise, uitându-te la ăla bun cum joacă. Nu de unul singur la oglindă. Așa nu e în ordine. Am jucat într-o piesă cu Ion Lucian, dar el era dublat și de un alt actor. Când jucam cu el eram bună, când jucam cu celălalt eram proastă. Pentru că el când se uita la mine, îmi trasmitea exact ce trebuia să facem. Eu nu sunt de acord cu cei care spun că odraslele lor sunt talentate, dar nu intră la actorie pentru că nu au pile. Nu! Dacă sunt talentați, ajung actori! Cei care iau cu pile, când termină, nu mai au pila publicului. Pe ăștia cu pile îi aplaudă aplaudacii. Bine, totul depinde și de întâlnirile cu alți actori talentați, cu alți regizori, cu roluri care i se potrivesc. De exemplu, eu joc acum în telenovele. În prima a fost așa și așa, în a doua la fel, iar în "Aniela", am rupt! Asta e o întâlnire. Putea să joace altcineva rolul ăsta, dar a fost șansa mea să pun mâna pe el.

T.RO: Ce roluri vă plac?

S.P.: Îmi plac rolurile de compoziție. Am jucat în "Preșul" timp de 18 ani și, dacă nu venea Revoluția, jucam și acum tot cu casa închisă. A fost o piesă care se îmbogățea din viața și evenimentele curente. Eram o servitoare decrepită. Am început să îl joc la 31 de ani. Åži, îți spun, pentru un tânăr a juca un om bătrân e mult mai ușor decât pentru un bătrân a juca un rol de tânăr. Eu am putut!

T.RO: Sunt roluri la care încă visați?

S.P.: Da. Multe. Dar eu am avut succes de mică. Åži am avut atâtea oferte, încât am cam uitat de proiectele pe care mi le doream și care erau mai ofertante pentru mine. În plus, dacă mi se refuza ceva nu mă zbăteam. Dar eram punctuală și conștiincioasă în tot ce făceam. Toți eram așa. Foarte disciplinați. Meseria asta se bazează pe seriozitate, pe punctualitate, pe concentrare, pe spirit de observație. Nu mergi pe stradă ca prostul. Mergi și te uiți- observi orice gest pentru că, poate, la un moment dat îți va folosi.

T.RO: Cum ați devenit partenera lui Åžtefan Bănică?

S.P.: E o poveste frumoasă. A fost un om fantastic. Jucam în piese de multe ori, la Giulești. Era un bărbat foarte interesant. Era original, autentic. Făcea gesturi unice pentru că nu le juca, ci le simțea. La primul contact, i-am suflat un text. Apoi a intervenit Tudor Vornicu, care era un mare caracter. El știa exact ce proiecte să ia ca să fie și plăcute de public și nici să nu comenteze cei de la partid. Åži a venit la mine și la Puiu Maximilian, al doilea soț, și ne-a spus că trebuie un show cu mine! Eu jucam atunci cu Iurie Darie în "Steaua fără nume". Åži ei au zis să facem împreună un spectacol de revistă, dar Iura a fost reticent la vremea respectivă și a refuzat. Regizoare urma să fie Sanda Manu și ea l-a propus pe Åžtefan Bănică. El era deja o adevărată vedetă. Deci era, oarecum, mai sus decât mine. Dar nu m-am speriat. Eu nu am vrut niciodată să fiu prima pe afiș. Pe mine mă chemi, joc și asta e. Nu sunt orgolioasă.  Dacă îmi zice cineva o dată că sunt talentată, îi mulțumesc, dacă îmi spune a doua oară, nu îi mai spun nimic, iar dacă îmi spune a treia oară, îl rog să mă lase în pace. Am început să repet cu Åžtefan și am făcut, astfel, primul show cu doi actori din România. A avut un succes fulminant. Așa am început cu Bănică.

T.RO: V-a făcut vreodată vreo farsă?

S.P.: Nuuuu. Era un băiat tare cuminte și fragil. Era foarte serios. Era emoționat mereu deși făcea pe cocoșul. Nu-i plăceau bancurile proaste și era un bărbat foarte moral.

T.RO: Cum ați ajuns la Arșinel?

S.P.: Am lucrat cu Bănică timp de opt ani de zile. În același timp noi lucram la două teatre diferite și aveam și spectacole împreună. Åži la un moment dat nu s-a mai putut face fizic această colaborare. Din lipsă de timp. Åži a trebuit să lucrez cu cineva din teatru. Åži așa am început să joc cu Arșinel. Soțul meu l-a ales. Îl știam de multă vreme, din facultate.

T.RO: Ați fost vreodată îndrăgostită de Arșinel?

S.P.: Niciodată. Nici de el, nici de Åžtefan. Nu mi-au atras niciodată atenția altfel decât ca colegi de scenă. Nu mi-a trecut prin gând. Eu am ținut foarte mult la soțul meu, dar asta nu înseamnă că nu m-am uitat și după alți bărbați. Dar niciodată după alți actori.

T.RO: Astăzi vă mai uitați după bărbați?

S.P.: Cum să nu mă uit? Da!

T.RO: După ce fel de bărbați?

S.P.: Îmi plac bărbații mai tineri. Haha! Nu mă uit după orice fel de bărbați. Nu trebuie să fie foarte înalți, în fine. Nu mă mai gândesc atât de păcătos la ei că am 75 de ani. Mi-ar fi rușine de mine. Sunt multe lucruri pe care nu le fac din cauza rușinii ăsteia. Îmi plac bărbații frumoși și cu personalitate. Cum să nu-mi placă bărbații?

T.RO: Vă uitați la filme?

S.P.: Absolut! Eu seara, dacă ajung acasă la miezul nopții, caut un film și, dacă e un film bun, stau și mă uit până la două, chiar trei noaptea. Chiar dacă îl văd a treia oară.

T.RO: Ce film v-a plăcut cel mai tare până acum?

S.P.: Hmmm, cel mai mult mi-a plăcut și mă impresionează foarte tare chiar și acum "The Deer Hunter" cu Meryl Streep și Robert De Niro. Un film genial, "Apocalypse Now" care a urmat e mic copil pe lângă filmul ăsta. Îmi place mult De Niro. Dar mai mult îmi place Jack Nicholson. Este genul de actor care îmi place. Pare că se confundă în personaj. Îmi place și Antonio Banderas pentru că are o notă de umor tot timpul, are ceva. Åži Keanu Reeves. Mi se pare un tip special.

T.RO: Nu știu dacă știți, dar Helen Mirren face acum un film de acțiune, RED. V-ar plăcea să faceți un astfel de film la vârsta asta?

S.P.: Absolut! Cu mitralieră cu tot! Vai, dar cum e Helen Mirren! O minunăție! Ce bună e!

T.RO: Muzică ascultați?

S.P.: Nu prea. Lucrez într-un mediu muzical și nu prea mai am chef când ajung acasă.

T.RO: Gătiți?

S.P.: Da. Dar rar. Am făcut acum o săptămână o plachie de crap de am înnebunit pe toată lumea. Am găsit crapul întâmplător în piață și, de cum l-am văzut, am și știut pe cine voi chema să-l mănânce. Nu aveam cum să-l mănânc singură că era foarte mare. De când sunt singură nu gătesc foarte mult.

T.RO: Cum vi se pare educația din ziua de azi?

S.P.: Slabă. Åži o să ne pară rău. Există acum tendința asta printre părinți de a le spune profesorilor: Tu nu țipi la copilul meu! Nu dai în copilul meu! Åži e greșit. Trebuie exigență. Pe cei mai mulți copii îi strică dragostea familiei. Păi, la mine când ridica tonul un profesor, tăceam mâlc. Åži învățam. Nu există nicio alianță între profesori și părinți. În plus, strică foarte mult televiziunea. Copiii văd numai porcării la televizor.

T.RO: Dacă vi s-ar da sarcina să regizați un spectacol inspirat din viața doamnei Elena Udrea pe cine ați distribui în rolul principal?

S.P.: Pe Emilia Popescu. E frumoasă, e blondă, e talentată. Mie îmi place Elena Udrea. Poate că are și ea mișmașurile ei, dar îmi place că nu se lasă înfrântă, că are personalitate. Eu am răbdare cu oamenii și nu o să mă apuc să o condamn că are geantă de 5.000 de euro. Aștept. Åži dacă la final de mandat se vede că nu a făcut nimic, atunci o condamn. Toți fac măgării. Pe ea o condamnă bărbații misogini și invidioși. Eu nu aș putea juca un rol de politician, pentru că am o sinceritate care se vede tot timpul.

T.RO: Vedeți vreo soluție pentru criza asta?

S.P.: E timpul să devenim un popor. E timpul să cântăm "Hora Unirii" și să ne punem pe treabă pentru că nu facem altceva decât să dăm din gură. Ne plângem în continuu. Ne criticăm, ne scuipăm, ne mințim. E păcat pentru că am putea trăi foarte bine.

T.RO: Deci mai aveți speranță…

S.P.: Da. Mereu am avut pentru că nu am avut niciodată așteptări mari de la viață. N-am vrut să fiu Sophia Loren. Sunt fericită că sunt Stela Popescu. un copil nenorocit din Basarabia a ajuns unul dintre cei mai iubiți actori din țara asta. Ce să-mi doresc eu mai mult? Nici nu avem nevoie de mare lucru. Boarfe avem! Ce ne mai trebuie? M-a înjurat cineva că mi-am făcut casă la mare, iar tinerii dorm goi pe plajă în frig. Da! Mi-am făcut pentru că nu am băut toți banii!

T.RO: Acum mai aveți bani?

S.P.: Da. îmi ajung. Am și niște economii. Pentru că eu îmi cumpăr lucruri ieftine. Nu pot să dau câteva mii de euro pe o bluză și s-o port de două ori. Nu pot! Sunt cumpătată pentru că totul e perisabil. Cumpăr ce îmi place. În Germania merg și la second hand și îmi iau lucruri. Mă descurc cu banii pentru că am fost foarte solicitată. Trăiesc pe ce am clădit cincizeci de ani. Åži acum eu joc la teatru, scriu pentru o revistă, joc în telenovele, am spectacole în toată țara separat de cele de la teatru și predau la o școală de actorie, lucrez și la opera comică. Banii se strâng. Puțin de aici, puțin de acolo. Eu nici nu mai întreb cu cât sunt plătită că știu că ceva tot îmi dau.

T.RO: Care a fost cel mai bănos rol de până acum?

S.P.: Cel din Aniela cred.

T.RO: Dacă ar fi să vă descrieți într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

S.P.: Sunt o catastrofă. Nici măcar nu mai știu pe unde îmi pun telefonul. Îmi aduce aminte persoana care mă duce cu mașina.

T.RO: Nu aveți carnet?

S.P.: Nu. Mereu a fost cineva să mă transporte. Bănică avea carnet, Arșinel avea carnet, Tastaman avea carnet, fiica mea la fel. La ce să îmi mai iau și eu. Dar cred că e bine să ai pentru că îți dă o independență uriașă. Cred că tinerii din ziua de azi ar trebui să-și ia carnetul, să știe engleză și să știe să folosească un calculator.

T.RO: Un banc?

S.P.: Era odată un ardelean pe malul unui lac. Åži se apropie de el un tănăr înalt, suplu, cu barbă, îmbrăcat în alb și cu o coroană de spini pe cap care îi zice: "Omule, îmi e foame!". Åži ardeleanul răspunde: "Bă, am niște slănină cu ceapă, dacă vrei îți dau!". Ia tânărul și mănâncă și apoi spune "Omule, îmi e sete!". Åži ardeleanul îi spune: "Bă, am niște pălincă, dar așa-i de tare că, dacă o bei repede, te zbanghești la cap!". Tănărul bea și îl întreabă pe ardelean: "Omule, dar știi că eu sunt Isus Hristos?". La care el îi zice: "Bă, nu ți-am zis să nu bei repede?".

Articole asemanatoare
EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Oana Pellea
Exclusiv TABU.RO: Interviu Lora
Interviu John Slattery
EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Adina, Heaven

EXCLUSIV TABU.RO: Interviu Stela Popescu

by realitatea   14 min
1