Home > Agenda > În dulcele stil gotic

În dulcele stil gotic

Nu vă duceţi  cu prejudecăţi la cinema! V-o spune un om care a îndurat recent multiple dezamăgiri, cu filme pornind de la premise ample, generoase, ofertante, şi executate neglijent, sau cu exagerări de clasa I primară, de parcă scenariştii şi regizorii lor şi-ar fi uitat peste noapte meseria.

Apoi, vine invitaţia la un film horror, al cărui sinopsis sună a colecţie de locuri comune ale genului horror. Dai ochii peste cap şi te duci strict din prietenie faţă de distribuitor. Şi ai surpriza să constaţi că ai nimerit peste o mică bijuterie cinematografică, din punct de vedere stilistic, compoziţional şi estetic. Şi savurezi, ca un gurmand al imaginilor, 100 de minute din cel mai frumos cinema pe care ţi l-ai fi putut dori.

Te derutează puţin această nouă modă – cineaştii începători îşi iau ca producător un nume greu al genului – în acest caz Guillermo del Toro, vestitul autor mexican care ne-a dat pe spate  acum 6 ani cu El laberinto del fauno. Poate e un mod de a-ţi sugera direcţia în care merge junele regizor a cărui capodoperă  se va revela în faţa ochilor tăi. Şi, sincer, în acest caz nu folosesc ironic termenul “capodoperă”. Mama, filmul lui Andres Muschietti este unul dintre cele mai frumoase şi frumos construite filme horror de după 2000, cu surprinzător de puţin gore, în schimb cu o artă a cizelării sentimentului terorii, demnă de un virtuoz.

Povestea, după cum am spus, e banală. Un tip supărat pe viaţă şi pe criza economică îşi măcelăreşte partenerii de afaceri şi soţia, îşi răpeşte cele două fiice (una de trei ani, una de un an) şi fuge cu ele în codru. Are un accident şi ajunge într-o casă dărăpănată şi întunecoasă, unde se hotărăşte să-şi omoare copiii şi să  se sinucidă. Exact în clipa când îi pune un pistol la tâmplă fiicei celei mari, o creatură neagră, nedefinită, îl înşfacă şi-l face praf şi pulbere.

Trec 5 ani. Lucas, fratele tatălui criminal (Nikolaj Coster – Waldau) nu renunţă să-şi caute nepoţelele. Are o prietenă rockeriţă, Annabel (Jessica Chastain, aici în versiune gotică, cu mult machiaj smoky eyes), care cântă într-o trupă de rock gotic şi exultă de fericire când testele de sarcină îi ies negative. Cei doi detectivi găsesc casa dărăpănată, şi, înăuntru, pe cele două fetiţe complet sălbăticite, deplasându-se în patru membre, cu o viteză halucinantă. Iniţial, orfanele sunt luate de o clinică de recuperare; dar Lucas vrea să le adopte, deşi prietena lui nu dă semne de prea mare entuziasm. Evident, creatura nedefinită, la care copiii se referă ca “Mama”, nu intenţionează să rămână în urmă – se infiltrează în pereţi sub formă de pată neagră, apoi ţâşneşte brusc, în contururi incerte, provocând diverse  accidente soldate cu vătămări corporale.

Unul dintre vătămaţi este  chiar Lucas – după ce doctorul Dreyfuss, managerul clinicii, le oferă celor doi un conac în care să locuiască împreună cu fetiţele, motivând că e o clădire destinată cercetărilor şi, astfel, le poate monitoriza pe fetiţe. Conacul gotic devine un veritabil teren de joacă pentru fantomă, pentru aparatul de filmat şi pentru copiii incredibil de talentaţi (Megan Charpentier şi Isabelle Nelisse), care fac două roluri grele, fizic şi psihic, cu o măiestrie demnă de mari actori. După o scenă de sex întreruptă de apariţia fantomei – se ştie că fantomele sunt intens frustrate sexual şi, prin urmare, intolerante la hormonii altora – ea îl împinge pe Lucas pe scări, iar acesta ajunge la spital, în comă. Prilej pentru Annabel cea lipsită de instincte materne să rămână singură cu copiii şi cu prezenţa malignă.

Arta lui Muschietti constă atât în abilitatea de a recrea deja-vu-uri din mari filme gotice, fără a reproduce propriu-zis imagini, cât şi din măiestria de a construi cadre superbe, cu multiple acţiuni contrapunctate pe plan apropiat / plan îndepărtat, dar şi în verva şi nervul cu care menţine suspansul, dozând apariţiile fantomei şi inserând momente copioase de comedie care  izbutesc, totodată, să accentueze teroarea. Excelent mi se pare faptul că nu ne este clar, mult timp din film, cum arată de fapt creatura. Vedem doar o umbră întunecată, gotică, o pată neagră pe perete care creşte sau scade, respectiv un vârtej negru şi degrabă vărsător de sânge nevinovat. În prima jumătate de film, Mama este mai degrabă o senzaţie de monstruos, decât un monstru propriu-zis. O dovadă vie a eternei teorii less is more.

Concluzia: Andres Muschietti nu  e interesat să ne înveţe ce e binele şi ce e răul, nu ne pune mari dileme existenţiale, nu despică  firul de păr în patru. Dar ştie să facă cinema. Ştie să construiască o poveste, folosindu-se de limbajul rafinat, complex şi generos al imaginii, şi să o facă într-un mod consecvent stilului în care şi-a propus să lucreze. Prevăd că, în foarte scurt timp,  va ajunge un nume răsunător, iar micile artificii de genul “Guillermo del Toro prezintă” vor deveni  complet inutile.

Articole asemanatoare
infertilitate
Ce urmează după diagnosticul de infertilitate? Soluțiile care îți pot îndeplini visul de a deveni mamă (P)
femeie
Fiecare femeie se transformă, în final, în mama ei. De la ce vârstă începe procesul
franța
În Franța, „mama” și „tata” devin „părintele 1” și „părintele 2”
Brooke Shields a fost protejată de hărțuirea sexuală de la Hollywood de mama ei

Comenteaza acest articol

În dulcele stil gotic

by   3 min
0