Vine un moment în viaţa oricărui actoraş din tipologia “bunăciune cu ochi albaştri” când decide să ne arate că el e complex tipologic şi că nu este doar ceea ce pare şi că noi toţi ar trebui să ne ruşinăm că am sărutat ecranul în timp ce ne uitam la pozele lor pentru că ei nu sunt simple obiecte sexuale.
Unii, ca Leonardo Di Caprio, sunt dureros de falşi. Te uiţi la Marele Gatsby şi te încearcă exact sentimentul din momentele când îi vezi pe Mişulică şi pe Georgică în spatele blocului, fumând şi reproducând înjurături din filme cu negri. Un fel de “Aoleu, ce părinţi proşti ai, de ce te lasă nesupravegheat!?”
Jude Law, însă, a început să chelească în ultima vreme. Mult. În Dom Hemingway are o frunte de filosof autentic. Şi dată fiind modificarea subită şi profundă a datelor problemei, de tip “adapt or die”, Jude A FOST SILIT să dea tot ce poate într-un rol de contraemploi, că altfel se rata definitiv. Babă frumoasă, copil cuminte şi toy boy chel nu există, deci vremea rolurilor de bunăciune a apus. Trebuia să fie persuasiv în Dom Hemingway sau ar fi fost ultimul lui film.
Rezultatul: nu mi-a plăcut Jude Law în absolut nimic aşa cum îmi place în acest rol de infractor ratat, dependent de alcool şi droguri, incapabil de a sta departe de belele, rău de gură dar cu momente de tandreţe şi sensibilitate veritabile. Versatilitatea lui Law în acest tur de forţă outlaw m-a dus cu gândul, de mai multe ori pe parcursul peliculei, la Geoffrey Rush.
Unora, chelia le nimiceşte definitiv cariera de actori. Alţii abia atunci apucă să arate ce pot.
2 comentarii