„Scriitorul care, pe când căuta sufletul melancolic al orașului său natal, a găsit imagini spirituale pentru lupta și întrepătrunderea dintre culturi“. Așa suna motivația Academiei Suedeze în 2006, când Orhan Pamuk a primit Nobelul. „Un milion de armeni și 30.000 de kurzi au fost uciși pe teritoriul turc, însă nimeni nu are curajul s-o recunoască“ – realitatea lui Pamuk, o declarație spusă răspicat, care l-a „costat“, pentru o perioadă, autoexilul din Turcia.
Åži l-a făcut să revină pentru a da piept cu un proces absurd (deși, în cele din urmă, inclusiv la intervenția „europenilor“, acesta nu a mai avut loc), împotriva oricăror drepturi și li- bertăți fundamentale. Ce face Pamuk cu literatura sa e o subtilă resuscitare a conștiinței proprii și naționale. O permanentă – nostalgică și critică deopotrivă (iată un alt, splendid, contrast) – stare de veghe asupra unei iubiri dureroase pentru propria țară.
Destinul literaturii sale e unul al ironiei, la fel ca propriul său destin. Cei care ar trebui să-l citească îl refuză, stigmatizează și persecută. Cei care îl înțeleg sunt prea departe (geografic, politic, spiritual) de suflul contextului islamic. Voi, dacă ați fi turci, l-ați citi? Dacă sunteți europeni, îl înțelegeți?
3 comentarii