Încă de la intens lăudatul şi mult premiatul debut al lui Filip Florian, Degete mici, a fost evident faptul că s-a născut un nou mod de a spune poveşti. O naraţiune densă, îmbibată de plăcerea amănuntului, de muzicalitatea subtilă a prozei care se întinde pe pagini întregi, hrănind imaginaţia şi creând tablouri vaste, statice, întrerupte de pasaje bruşte de acţiune.
Ultimul său roman, Toate bufniţele (Ed. Polirom, 2012) este o poveste despre miracolul prieteniei. A prieteniei neverosimile care se naşte între cei doi naratori ale căror voci, alternate, duc mai departe sarcina narării. Una, a adolescentului rebel, crescut de o familie prea blazată să-i ofere dragoste, într-o mică localitate de capăt de lume, e vioaie, ezitant-onirică şi devorează prezentul cu o curiozitate etern-tinerească. Cealaltă, a “domnului de la Bucureşti”, respectat de toată lumea, e nostalgică, marcată de toate traumele unui trecut cumplit, care traversează cel de-al doilea război mondial, pierderea fiinţelor iubite, dizolvarea treptată a identităţii. Trecerea de la o voce la alta e bruscă, neanunţată, surprinzătoare chiar, pentru că, pe măsură ce prietenia se aprofundează, acestea încep să capete o tonalitate din ce în ce mai apropiată.
Prietenia e iniţiere, mântuire şi, până la final, contopire. De la caietul galben al străinului generos, care-l salvează pe puştanul luat la bătaie de un mecanic violent şi-l duce acasă, să-l hrănească şi să-l spele (punctul de pornire al frumoasei prietenii) şi până la caietul galben în care eul narativ – june îşi aşterne povestea, nu e decât o înşiruire de paşi. Acea introducere în magia ornitologiei, care smulge personajele din sordidul cotidian – descris, după cum am spus, cu un “simţ enorm” şi le transferă într-o lume paralelă, diafană, cu un limbaj enigmatic, misterios, neaccesibil profanilor.