Tabu
CULTURE Slider

DIALOG TABU cu Constantin Dogioiu, actor al Teatrului Bulandra

Cel mai recent proiect editorial al revistei, DIALOG TABU, promovează bucuria întâlnirilor autentice dintre oameni. Într-o eră a distanțării sociale, conversațiile libere despre viață, arte și pasiuni sunt o formă de apropiere umană pe care o considerăm mai mult decât necesară în aceste timpuri dificile. Constantin Dogioiu, actor al Teatrului Bulandra, deschide, într-o notă cordială, sinceră și simplă, această serie de convorbiri.

Într-o după-amiază caldă de octombrie, am vorbit pe Zoom cu Constantin. Am aflat cum percepe un actor teatrul noii realități și cu ce lecții de regie și actorie a rămas de la Ducu. Am povestit despre premiera spectacolului Antigona, în regia lui Stathis Livathinos, dar și despre filmul Pororoca, pe care îl puteți vedea pe platforma HBO GO. Ca de obicei, am primit recomandări de muzică bună. În plus, am descoperit ce se pregătește nou la Bulandra. Am bârfit eroi tragici, am râs și am tăcut împreună. 

Ca un rezultat al faptului că am dat o mulțime de interviuri la viața mea, o parte din mine, care este reală, a dispărut complet. Acum nu există decât realitatea discursului (…) Orice altă realitate pe care aș avea-o este total ascunsă. Același lucru se întâmplă și cu tine: exiști doar în reprezentare.

CHRISTIAN BOLTANSKI într-o primă conversație cu Hans Ulrich Obrist, Paris, 1 august 1994 

Public în premieră 

Ciocîrlan — Inițial, am vrut să încep dialogul prin a a te întreba ce părere ai despre ce spune Boltanski. După aceea, m-am gândit să citesc alte interviuri cu tine, ca să-ți caut „reprezentarea” despre care vorbea el.

Constantin Dogioiu — Nu prea…

Ciocîrlan — Exact! Nu prea am găsit nimic. Nu am știut eu să caut?

Constantin Dogioiu —N-am dat.

Ciocîrlan — Vreau să știu de ce nu ai făcut asta. Are legătură cu ce a spus Boltanski sau nu?

Aș vrea să rămân cât de ascuns se poate.

Constantin Dogioiu — Cred că are oarecum legătură. Cam de când am început povestea cu actoria, am căutat să fiu cât mai anonim și să fie vizibilă doar munca mea. De fapt, aș vrea să rămân cât de ascuns se poate. Dacă munca mea ajunge să fie cunoscută, o să mă bucur. Încă de la început, nu am simțit nevoia să fiu eu cel cunoscut. Nu m-am gândit niciodată că munca mea poate ajunge mai cunoscută dacă eu sunt mai puțin anonim. Nu mi s-a părut deloc calea curată, cinstită, sănătoasă. În plus, eu, cel puțin cum eram, nu voiam să ies din anonimat. Nu simțeam nevoia să fiu public.

Ciocîrlan — Adică voiai să fii public doar prin…

Constantin Dogioiu — Doar prin muncă, da.

Antigona pe timp de pandemie 

Ciocîrlan — Atunci hai să vorbim despre muncă. Știu că week-end-ul trecut ai avut premiera cu spectacolul „Antigona”, la Constanța.

Constantin Dogioiu — Da.

Ciocîrlan — Cum a fost reîntâlnirea cu un public real?

Corpul și mintea mea n-au mai simțit deloc că au trecut 8 luni de când n-am mai fost în fața unui public.

Constantin Dogioiu — Reîntâlnirea a fost foarte interesantă. În prima seară, a jucat cealaltă distribuție și eu am fost spectator. În multe momente, am fost copleșit de faptul că sunt iar spectator. Într-o sală de teatru! La un spectacol! Era, în multe momente, o chestie și mare, și semnificativă, și emoționantă. Mi se părea că mintea și corpul meu percep că au trecut 8 luni de când n-am mai fost spectator și că e un mega-eveniment. Și toată seara a avut dimensiunea asta. E, când am jucat, în seara următoare, a fost ca și când aș fi jucat ultima dată alaltăieri. Corpul și mintea mea n-au mai simțit deloc că au trecut 8 luni de când n-am mai fost în fața unui public, pe o scenă de teatru, într-o sală de teatru…

Ciocîrlan — Dar cum ai simțit publicul? Bănuiesc că au fost mult mai puțini oameni în sală și energia e cu totul alta când sala nu e plină.

Constantin Dogioiu —  E, n-a fost. Nici în seara când am fost spectator, nici în cea în care am jucat nu se simțea ca e o sală cu doar 30% grad de ocupare.

Ciocîrlan —  Serios?

Constantin Dogioiu — Da.

Ciocîrlan — Și eu am fost la o premieră la Odeon, dar mi s-a părut foarte bizar. Eram foarte puțini. Stăteam la o distanță de câte 4-5 scaune de ceilalți spectatori, atât în stânga, cât și în dreapta. Mă simțeam de parcă suntem la o vizionare. Era o senzație foarte stingheră.

La aplauze, când erau luminile aprinse, nu percepeam că e doar o treime din sală. Nu știu cum să explic.

Constantin Dogioiu — În prima seară, în timp ce se așezau oamenii, constatam că sunt cam puțini. Apoi, heblu. A început spectacolul. Gândul că „ce păcat că nu suntem mai mulți” sau „uite că se simte sărac” sau… N-a mai existat nimic. Și în seara în care am jucat, la aplauze, când erau luminile aprinse, nu percepeam că e doar o treime din sală. Nu știu cum să explic.

Ciocîrlan — Poate că a fost bucuria momentului că ați revenit și că ați jucat din nou? 

Constantin Dogioiu — Da, însă eu n-am simțit prea mult bucuria asta. Nu prea și-a făcut loc prin universul meu interior sau n-am stat în ea prea mult. Chiar și înainte de spectacol, în orele de dinainte, n-au fost gânduri de genul „Uau! În sfârșit joci după 8 luni. Uau! Dar totuși, o să fie doar 30%.”…

Ciocîrlan — Ai tratat-o ca pe o reprezentație obișnuită.

Constantin Dogioiu — Absolut.

Toca vs. Livathinos, două Antigone la Bulandra

Ciocîrlan — Când ne-am auzit la telefon, ți-am spus că tocmai descoperisem Antigona montată de regizorul Alexandru Tocilescu, tot la Bulandra, în 1993. A fost și nominalizat la Uniter pentru „cel mai bun spectacol”, în ’94. Am o carte chiar aici despre asta: Toca se povestește. Și am găsit un pasaj în care Toca explică sensul pe care a vrut să-l ofere spectacolului. Vreau să ți-l citesc ca să vedem o paralelă între prezent și trecut.

Într-o scenă între Creon și fiul lui, în care discută problemele puterii, primul pune o întrebare: «Oare țara nu e a celui care o conduce?» Pornind de la întrebare și de la legitimitatea ei, aș fi dorit să construiesc spectacolul. A cui e țara, domnule. Eu sper ca această problemă să tulbure orice soi de conducător. (…) Am modificat ideea inițială, observând nenorocirile care se întâmplă, la doi pași de noi, în fosta Iugoslavie. Am încercat să trasfer spectacolul în această lume devastată, în care legi aberante, date de conducători demenți, pot apărea în orice moment, în orice localitate, în care, în fiecare zi, se întâmplă tot ce e mai crunt, mai abertant și mai monstruos. 

ALEXANDRU TOCILESCU, regizor, Cotidianul, 13 iulie 1993

Ciocîrlan — Mi s-a părut foarte interesantă viziunea lui Toca. Spectacolul de acum, regizat de Stathis Livathinos, vorbește, la fel ca cel al lui Toca, despre lumea actuală, despre problemele prezentului?

Constantin Dogioiu — Este o abordare universală. Prin scenografie, prin ce fel de timp și spațiu e creat, nu există o localizare concretă. Nu este ca în cazul lui Toca, cu o trimitere la un exemplu concret, din zilele alea. La noi nu e asta.

Ciocîrlan — Dar, în același timp, eu am văzut că în filmarea de la premiera online actorii purtau măști de protecție…

Constantin Dogioiu — Da, măștile au un rol important. În general, costumele și spațiul își propun, din punctul meu de vedere, să fie un spectacol contemporan cu zilele noastre, dar acțiunea nu se petrece într-un loc anume.

Un rol făcut cu sânge

Ciocîrlan — Tu îl interpretezi pe Hemon, logodnicul Antigonei și fiul lui Creon. Am aflat că numele lui provine de la grecescul haimon, care înseamnă „sângeros”. Cum e Hemon al tău?

Constantin Dogioiu —  Sângeros, dacă privim așa. Pentru că e un dat faptul că se sinucide. Asta nu e ceva opțional sau interpretabil.

Ciocîrlan — Și pare că nu are de ales…

Constantin Dogioiu — Da, cu siguranță. Eu zic că e convins că nu are de ales. În același timp, asociez „sângeros” și cu un soi de voluptate, de plăcere a violenței, ceea ce eu nu am construit și nu am gândit să fie așa.

Ciocîrlan — Dar cum l-ai gândit?

Constantin Dogioiu —  E un om care caută să fie cât mai bun, cât mai pașnic. Asta își propune. Să fie cât mai matur, cât mai deschis dialogului, cât mai binevoitor, cât mai departe de a fi intransigent și sigur că nu prea îi iese…

Ciocîrlan — Deci se luptă împotriva violenței, dar nu reușește.

Constantin Dogioiu — A violenței, a intransigenței, a totalitarismului. Ca principii, este la polul opus. 

Ciocîrlan — E un democrat.

Constantin Dogioiu — Da, ideologic este. Ce mi se pare interesant e că luptă pentru democrație, dar nu conștientizează că abordarea lui nu e deloc democratică.

Ciocîrlan — Adică are o abordare despotică?

Constantin Dogioiu — Da. Caută să fie flexibil sau înțelege că valoarea e în a fi flexibil, dar se comportă la fel de rigid ca taică-su.

Teatrul și dublul său

Ciocîrlan — Care au fost provocările pe care ți le-au oferit rolul și spectacolul?

Pentru prima dată, am fost pe același rol cu cineva.

Constantin Dogioiu — Provocări au fost de mai multe feluri. Programul de repetiții a fost dificil. Am repetat două săptămâni, pandemia ne-a înterupt repetițiile vreo 3-4 luni. Apoi am reluat, am mai repetat trei săptămâni și aia a fost. Ultima perioadă a fost încărcată, solicitantă. A mai fost ceva nou, dar n-am resimțit-o ca pe o provocare. Pentru prima dată, am fost pe același rol cu cineva.

Ciocîrlan — Cu Alin State?

Constantin Dogioiu —  Da, cu Alin. N-am mai trecut prin asta de când sunt actor, dar nu am simțit că era ceva nou. Ba da. A fost ceva nou. De la început și foarte repede am simțit amândoi, fără prea multe vorbe, că avem un proiect comun. Bine, în același timp, și când sunt singur pe rol, am un proiect comun cu ceilalți colegi… 

Ciocîrlan —  Crezi că oferi o altă direcție personajului față de Alin? E clar că e o altă energie cu care…

Constantin Dogioiu — Da, există diferențe clare, dar tocmai opțiunile lui, diferite de ale mele, m-au ajutat și mă ajută să-mi construiesc propriile opțiuni. Deși sunt diferite, totuși nu sunt in antiteză cu ale lui.

Ciocîrlan — Vin ca o completare? Există un soi de complementaritate?

Constantin Dogioiu — Da, dacă vrei. Mă uit la varianta lui, o știu pe a mea. Sunt diferite fără discuție, dar, în esență, diferențele astea au același nucleu, vorbesc despre același lucru. 

Ciocîrlan — Cum e Hemon al lui față de al tău?

Constantin Dogioiu —  Varianta lui de Hemon propune un om mai rezistent psihic și emoțional, mai consecvent. 

Ciocîrlan — Al tău pare că pierde controlul ?

Constantin Dogioiu — Controlul, în sensul de luciditate, se pierde la amândoi, dar cred că există o nuanță diferită la mine. În varianta mea, există măcar un moment în care simte că nu mai poate.

Ciocîrlan — Și la Alin nu e vizibilă această renunțare?

La Alin, varianta de a renunța, de a considera că lupta e prea grea, nu există.

Constantin Dogioiu —La Alin, varianta de a renunța, de a considera că lupta e prea grea, nu există. E total angajat în luptă, fără fisură. În varianta încurajată de Stathis, Hemon înțelege imediat și foarte repede că e cazul să-l liniștească pe taică-su și, la începutul scenei, încearcă să-l manipuleze cu scopul de a-l face să creadă că e de partea lui. Adică încearcă să câștige timp pentru a vedea cum să pună problema, asigurându-l de toată loialitatea și iubirea. Opțiunea mea, și aici regizorul nu e foarte încântat, este că Hemon începe scena cu poziționarea: „Tata, dintotdeauna am fost al tău, dar nu despre asta e vorba acum.” Și, mai mult, „nu sunt al tău în orice condiții.”

Ciocîrlan — Deci Hemon al tău are un soi de independență.

Constantin Dogioiu — Un început de independență. E ceva total nou pentru Hemon. Problema nu e pusă atât de tranșant și de lucid pe cât îți spun eu acum. E prima dată când conștientizează că omul din fața lui s-ar putea să nu fie cine a crezut toată viața că e.

Un tango mas

Ciocîrlan — Să ne uităm și la alte roluri. Nu cred că ți-am mărturisit niciodată, dar eu te-am descoperit prima dată ca actor în spectacolul Tango de Sławomir Mrożek, în regia Laurei Vlad, unde jucai rolul lui Edek. Ai creat acolo o compoziție la limita grotescului, era ceva de-a dreptul animalic, mi-a creat imaginea unui om preistoric, al cavernelor, cel puțin odată cu apariția, apoi ai construit o evoluție treptată. În sfârșit, mie mi s-a părut extraordinar ce ai făcut acolo. A fost o cheie impusă din exterior sau a fost descoperită de tine?

Am avut un mediu de lucru foarte bun. Poate cel mai aproape de cum consider eu că ar trebui să fie.

Constantin Dogioiu — Îți spun din amintiri și sper să fiu cât mai aproape de adevăr, dar doar speculez, pentru că au trecut niște ani. Ce-mi amintesc este că a fost una dintre cele mai mișto experiențe din viața mea. Am avut un mediu de lucru foarte bun. Poate cel mai aproape de cum consider eu că ar trebui să fie. Aici includ o grămadă de lucruri: cât timp am avut de repetiții, cum au fost repetițiile, ce atmosferă era la repetiții, ce obiective aveau repetițiile… Pe toate părțile, impecabil. După criteriile mele. A fost și foarte greu. Cu o săptămână înainte de premieră, nu îmi venea să ies la public. Eram foarte neîncrezător în ce fac. Eram derutat, nu doar neîncrezător. Ce m-ai întrebat concret?

Ciocîrlan — Compoziția pe care ai creat-o pentru personajul Edek a fost descoperită de tine sau ai primit conceptul din afară?

Eram două capete în același corp.

Constantin Dogioiu — Compoziția a fost o împletire total democratică între viziunea Laurei, viziunea mea și, parțial sau ca o infuzie, ca o frișcă pe tortul gata făcut, viziunea lui Ducu. Nu îmi mai dau seama exact de proporții. Cert e că ele s-au împletit. Au fost multe încercări, din aproape în aproape, cu mare deschidere și nimeni nu s-a încăpățânat să fie pe o direcție foarte clară. Chiar a fost un proces de descoperire continuă, pe care l-am continuat și când am ieșit la public și pe care îl țin la toate spectacolele pe care le joc. Asta pot să spun despre colaborarea cu Laura. A fost excelent. Eram două capete în același corp.

Ciocîrlan — Ce frumos.

Constantin Dogioiu — Da, și scurta și intensa contribuție a lui Ducu m-a influențat, dar tot pe nesimțite.

Lecțiile de regie ale lui Ducu

Ciocîrlan — Gând la gând cu bucurie! Voiam să amintesc de Coriolanus și mă bucur că ai menționat numele lui Ducu (Alexandru Darie). Mi-a fost și mie profesor.

Constantin Dogioiu — Știu.

Ciocîrlan — A fost un creator cu un univers fascinant. Cum a fost la lucru cu Ducu?

Constantin Dogioiu — Din majoritatea punctelor de vedere, numai așa aș vrea să lucrez. Probabil cel mai greu spectacol al meu, atât ca repetiții, cât și ca reprezentații în fața publicului. Cum am zis și la Laura că a fost foarte greu și aici a fost mai greu în anumite privințe. Asta se datorează felului în care eram atunci ca om, cum abordam și vedeam actoria. Cu alte cuvinte, greul pe care l-am simțit la repetițiile de la Ducu sau de la Laura îmi aparține integral. Acum, uitându-mă în urmă, ei nu numai că nu mi-au creat greutăți, ba din contră, nu știau ce să mai facă să-mi fie bine. Doar că nu aveau cu cine. Eram stresat, încordat, aveam stări nu foarte plăcute  și foarte des, dar integral confecționate de mine.

Ciocîrlan — Nu aș vrea să o numesc așa, dar ai rămas cu vreo lecție de la Ducu?

Constantin Dogioiu — Cu mai multe.

Ciocîrlan — Ai una care-ți vine acum în minte?

Ducu: „Nu vreau să-ți spun că te alinți, dar uite, o să-ți zic ce mi-a zis și mie domnul Cotescu. Mi-a zis așa: «Puiule, dacă în ce joci, ai măcar un moment care îți place, trage de el.»”

Constantin Dogioiu — Da, am. Când îi spuneam cât de nemulțumit sunt de mine și de ce nu-mi iese, de ce nu înțeleg, tot timpul mă asculta cu toată răbdarea. O dată m-a întrebat: „Ai vreun moment în care te simți bine atunci când joci?” Am stat, m-am gândit și i-am zis:  „Da, am vreo trei, patru în care mă simt bine.” Și el zice: „Trei?  Patru??” Zic: „Da, am vreo trei, patru…”  Apoi, Ducu: „Nu vreau să-ți spun că te alinți, dar uite, o să-ți zic ce mi-a zis și mie domnul Cotescu. Mi-a zis așa: «Puiule, dacă în ce joci, ai măcar un moment care îți place, trage de el.»” Tot în ideea asta, după un alt monolog de frustrări, mi-a zis: „Mie îmi place mult de tine și mi-a plăcut de când te-am văzut că ești așa un om, cum să-ți zic eu, determinat!” Dar a zis „determinat” și la mișto și…

Ciocîrlan — Avea și ironie, și adevăr.

Constantin Dogioiu — Da.

Ciocîrlan — Era și o formă de compliment…

Constantin Dogioiu — Era chiar în felul în care încuraja el actorii să joace. Lucrurile să fie „pe muchie”. Să nu fie niciodată explicite sau în alb și negru. Asta era expresia lui: „pe muchie”. Și cu cât reușești să stai mai mult pe muchie, cu atât e mai bogat.

Bulandra azi

Ciocîrlan — Acum ce se mai aude la Bulandra? Mai pregătiți ceva?

Toate astea depind de foarte mulți factori, mai ales, de cei legați de restricții ale pandemiei și de bani. Avem dreptul să repetăm, dar nu putem juca, iar banii de producție, din ce înțeleg, nu au revenit în teatru…

Constantin Dogioiu — Eu îți zic ce știu. Ar fi un spectacol. Azilul de noapte, în regia lui Vlad Cristache. Fiecare din trupa teatrului s-a văzut cu Vlad, în ideea de a-și face distribuția. A anunțat că, teoretic, repetițiile ar începe undeva în noiembrie. Deci pare că e în cărți, că începem în noiembrie , care vom începe, nu stiu, că Vlad nu a anunțat încă distribuția. Mai e Take, Ianke și Cadîr. Au început repetițiile, după care Horațiu Mălăele a avut covid și acum cred că urmează să se reia. A mai venit Ada Milea și a făcut un casting pentru un spectacol, cred că repetițiile ar începe prin martie. Și ar mai fi un experiment, un laborator, o încercare de D’ale carnavalului. Ăsta nu e la fel de clar și asumat că se va transforma într-un spectacol, dar eu sper că se va întâmpla asta. Vlad și Rodica au vorbit și cu Mimi Brănescu, care a acceptat, dar nici aici nu se știe când, să scrie un text pentru Bulandra. Însă toate astea depind de foarte mulți factori, mai ales, de cei legați de restricții ale pandemiei și de bani. Primăria, când am intrat în starea de urgență, a retras bugetul de producție și banii retrași nu au mai revenit. Avem dreptul să repetăm, dar nu putem juca, iar banii de producție, din ce înțeleg, nu au revenit în teatru…

Film

Ciocîrlan —Hai să trecem puțin și la film. Eu am văzut Pororoca. Țin minte că ne-am și întâlnit la Gopo, atunci când ai fost nominalizat la categoria „cel mai bun actor în rol secundar”. Pororoca mi s-a părut un film foarte dens, încărcat de o tensiune care se acumulează treptat, deși e lipsit de acțiune. Urmărește un singur fir narativ, cel al delirului personajului central, care înnebunește și se dezumanizează din cauza dispariției fiicei lui. Pe tine ce te-a atras când ai citit scenariul? Și, mai ales, ce te-a atras la rolul pe care l-ai interpretat, inspectorul Pricop?

Ce m-a atras? El. Tică. În primul rând. Ce film voia să facă. Era clar și deschis legat de ce-și propune cu filmul. Cât de mult am simțit că apreciază, iubește și respectă actorii. Actoria în general.

Constantin Dogioiu — M-am hotărât să fac filmul înainte de a citi tot scenariul. L-am cunoscut pe Tică (Constantin Popescu), autorul filmului, am dat o probă cu el, mi-a zis repede că mă vrea și am ieșit să vorbim despre film. Am stat câteva ore bune și, în punctul ăsta, simteam deja că vreau. După discuție, mi-a dat și partea mea de scenariu, iar după ce am citit-o, am fost convins că vreau. Ce m-a atras? El. Tică. În primul rând. Ce film voia să facă. Era clar și deschis legat de ce-și propune cu filmul. Cât de mult am simțit că apreciază, iubește și respectă actorii. Actoria în general. Cât de deschis a fost doar la nivelul primei discuții, la orice idei îmi treceau prin minte. Cap-coadă, am simțit că am totală libertate de creație. Strict legat de scriitură, m-a atras faptul că există o forță relevantă care se opune protagonistului, acest Pricop pe care l-am jucat. Încercarea noastră comună (pornind de la viziunea lui Tică) a fost să existe o luptă echilibrată între poziția protagonistului, care este reprezentantul emoției și acest Pricop, care ar trebui să fie reprezentantul rațiunii. Ceea ce mi-a surâs foarte mult.

Întâlniri marcante

Ciocîrlan — Spune-mi un regizor/o regizoare de teatru/film care ți-a marcat cariera profesională.

Nu văd cum ar putea să fie posibil ca, după o întâlnire cu un regizor, să rămân la fel cum eram înainte de acea întâlnire. 

Constantin Dogioiu — Nu cred că există cineva care să nu mi-o fi marcat din cei cu care am lucrat.  Nu văd cum ar fi posibil. Cred că absolut toți m-au influențat și au schimbat lucruri în mine. Absolut toți. Nu văd cum ar putea să fie posibil ca, după o întâlnire cu un regizor, să rămân la fel cum eram înainte de acea întâlnire. 

Ciocîrlan — Ai un spectacol preferat? 

Constantin Dogioiu — În care am jucat sau joc?

Ciocîrlan — Nu, nu în care ai jucat, pe care l-ai văzut.

Constantin Dogioiu — Preferat… Am câteva. Platonov de Dodin, Unchiul Vania  și Hedda Gabler de la Maghiarul din Cluj, Judecata lui Emi Pîrvu îmi place foarte mult. Îngropați-mă pe după plintă și Marmură, de Kordonsky. Din toate pe care le-am zis, n-aș putea să spun că e unul favorit.  Acum, când le enumăr, văd și eu că sunt diferențe notabile între ele ca mijloace estetice. Cred că e cum zicea și Ray Charles legat de muzică. După el, nu existau mai multe genuri de muzică: folk, rock… El zicea că e doar muzică bună și muzică proastă. Dodin zicea la fel de teatru. Nu e teatru de artă și teatru de… Există teatru bun și teatru prost. Acum, diferențele dintre cele bune sunt multiple și pot fi discutate. La fel și cele dintre alea proaste.

Există teatru bun și teatru prost. Acum, diferențele dintre cele bune sunt multiple și pot fi discutate. La fel și cele dintre alea proaste.

Muzici și faze

Ciocîrlan — E foarte tare că ai adus aminte de muzică! Îți pregătisem o întrebare și nu știam dacă o să se potrivească în context. Acum că ai zis de Ray Charles, vreau să-ți mai fac o mărturisire. De la tine am aflat de Gregory Porter.

Constantin Dogioiu — Da, țin minte. Eram în Bikers.

Ciocîrlan — Da! Și cred că ai pus chiar Real Good Hands. Ulterior, am tot ascultat Gregory Porter, am fost și la un concert la Sala Palatului. A fost minunat. Mai ai și alți muzicieni care îți plac?

Mă uit foarte mult la The Voice, America’s Got Talent, X factor… Acolo descopăr niște artiști halucinanți. Mulți, mulți, mulți. Cvasi-anonimi sau total anonimi, dar absolut superbi.

Constantin Dogioiu — Da, am mulți. Și, în ultimii ani, constat că sunt din ce în ce mai curios. Înainte accesam doar zone cunoscute, artiști care știam că îmi plac. Acum vreau să descopăr unii noi. Așa s-a născut și Gregory Porter, care mi-a fost recomandat de Mihai Prejban, prieten și coleg actor, dar și un minunat om de muzică. Mă uit foarte mult la The Voice, America’s Got Talent, X factor… Acolo descopăr niște artiști halucinanți. Mulți, mulți, mulți. Cvasi-anonimi sau total anonimi, dar absolut superbi.

Ciocîrlan — Ai câteva nume care-ți vin în minte? 

Constantin Dogioiu — Jeremiah Lloyd Harmon, The Creig Lewis Band, Kate Kadan, Andrea Faustini, Anderson Paak, St. Paul & The Broken Bones, Cory Henry, Jacob Collier…

În loc de încheiere

Ciocîrlan — Ne apropiem de final și vreau să-ți propun câteva întrebări din chestionarul lui Bernard Pivot.

Constantin Dogioiu — Ia! Mi se pare foarte tare asta.

CHESTIONARUL LUI BERNARD PIVOT cu Constantin Dogioiu

Cuvântul preferat: bine

Cuvântul pe care îl detești: nu (orice imperativ care conține „nu!”)

Sunetul/zgomotul pe care îl iubești: valurile

Sunetul pe care îl urăști: claxoanele 

Pe cine ți-ar plăcea să vezi pe o bancnotă: Jiddu Krishnamurti

ARTICOLE SIMILARE

Sărbătoritul zilei de 30 noiembrie

realitatea

S-ar putea ca dormitoarele dezordonate să facă Instagram-ul cool again

realitatea

Margaret Atwood și Bernardine Evaristo împart Premiul Booker 2019

Andreea Damian

Rihanna lansează o colecție de lenjerie intimă

Andreea Damian

Deadpool 2 – cel mai bun film de comedie cu sexomarxiști supereroi

Dora Constantinovici

HORROR: Cine l-a omorat pe BENDEAC? A fost, de fapt, SINUCIDERE?

Scrie un comentariu