Home > Agenda > Igor Cobileanski: Soţia directorului general e cel mai deştept critic din univers

Igor Cobileanski: Soţia directorului general e cel mai deştept critic din univers

Azi, Igor Cobileanski, cel mai talentat tânăr regizor al Republicii Moldova, îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Cu această ocazie, publicăm versiunea integrală a interviului pe care ni l-a acordat, acum câteva luni.

TABU: Cum s-a născut Limita?

IGOR: Greu! Suntem în al treilea an de când ne-am apucat de el. Întâi, am primit versiunea veche a scenariului, şi am muncit să-l refac. La montaj, am decis că ar trebui să refilmăm nişte lucruri; nu s-a putut, a trebuit să găsim soluţii. Apoi, ne-au tot venit idei de îmbunătăţiri. Pe scurt: s-a muncit foarte mult.

Scenariul avea mai multe versiuni?

Cea iniţială era a lui Porumboiu. Acum trei ani, mi-a dat acest scenariu, scris foarte demult, spunând că el nu l-ar face niciodată.

De ce? N-avea scenariul suficientă ciorbă?

N-are deloc! 🙂 E scris în cu totul altă manieră decât filmele lui. Seamănă mai mult cu lucrurile pe care le făcea în facultate. E diferit şi de filmele mele, e adevărat. Până acum, am făcut comedie; filmul ăsta e prima mea dramă. E despre dragoste, despre lucrurile pe care suntem dispuşi să le facem, să ne hrănim iluzia că suntem apropiaţi de persoana iubită. Eroul meu, Viorel, iubeşte o fată al cărei prieten e la puşcărie. Ea luptă în toate felurile să-şi elibereze prietenul – în timp ce băiatul ăsta încearcă din răsputeri să se apropie de ea. Amândoi apelează la soluţii extreme pentru a-şi realiza visul. Se justifică să-ţi sacrifici un prieten pentru iluzia dragostei?

Dragostea e o temă străveche; tema drogurilor e una nouă. Noi, românii, n-aveam până acum un film care să trateze simplu şi realist acest subiect.

Viorel şi prietenul său, Gâscă, sunt traficanţi mărunţi de droguri. Distribuie iarba prin oraş într-un mod nu foarte clasic: prin cutiile poştale.

Ideea ta sau a lui Corneliu?

A lui Corneliu. Clientul lasă banii în plic, în cutia poştală. Iar ei lasă drogurile şi iau banii.

Chestia asta se şi practică pe undeva?

N-am auzit de ea înainte de a citi scenariul.

Deci, Porumboiu ar avea oricând opţiunea unei cariere secundare, aceea de dilăr de droguri?

Nu cred că are vreo şansă, sunt deja prea mulţi pe piaţa asta. (zâmbeşte).

Cum ai lucrat cu scenariul lui Corneliu? De ce sunteţi co-autori, dacă el ţi-a dat un scenariu finit?

Pentru că am făcut multe schimbări. Povestea fusese scrisă pentru zona Vasluiului, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele lui. OK, mai puţin ultimul.

Te contrazic. Deşi, oficial, story-ul are loc la Bucureşti, comportamentul personajelor e vasluian. Tot Bucureştiul devine un imens Vaslui. Îl poţi scoate pe Porumboiu din Vaslui, dar nu poţi scoate Vasluiul din Porumboiu.

A trebuit să modific foarte mult, să localizez povestea în Basarabia.

Dă-mi exemple.

Am modificat o bună parte din dialoguri, ba chiar acţiunea în sine. În cazul nostru, există o frontieră şi nişte dilări care vin de peste Nistru. Am expediat mai spre est tot ce se întâmpla acolo. Dar am respectat structura materialului iniţial şi povestea propriu-zisă.

Preferi să-ţi scrii singur scenariile sau să lucrezi pe ale altora?

Pe al meu. Dacă  îl scrii tu, eşti mult mai prezent în poveste. Pe când, dacă o primeşti, filtrezi un punct de vedere străin ţie. Dar, dacă o poveste e bine scrisă, cu elemente atractive pentru mine, ca în acest caz, preiei proiectul, şi lucrezi pe el, să te reprezinte şi pe tine. Eu nu sunt un om categoric, să spun „Procedez numai aşa!”.

Care-s elementele care te cuceresc?

Povestea. E primul lucru pe care-l remarc. Intru în conflict cu mulţi colegi ai mei, când spun: fără poveste şi fără conflict nu se poate. În genul art house nu mă regăsesc – deşi nu-i contest dreptul la existenţă.

Apropo de protagonişti: îl ai pe Sergiu Voloc, care a jucat în toate filmele tale. În rest, ai new entries. Cum i-ai găsit?

Prin casting. Întâi, am făcut un casting la Chişinău, unde am găsit toată distribuţia în două-trei săptămâni, mai puţin rolul principal feminin. Am făcut un casting la Bucureşti, întâi cu actriţe basarabence, dar, pentru că nici acesta nu m-a satisfăcut, am dat încă un casting, cu actriţe din Moldova, care să încerce accentul basarabean. Aşa am găsit-o pe Ela Ionescu, care e din Piatra-Neamţ şi care a dat o probă excelentă. Era credibilă, cu lacrimile ei, cu arta de a-l minţi pe erou. Şi arăta superb, făcând toate astea. Şi a fost atât de convingătoare cu accentul de Chişinău, încât cineva din Chişinău, care a vizionat filmul, m-a întrebat: „Asta de unde e? Că n-o ştiu!”.

De ce minte eroina ta atât de mult?

Nu are de ales. Şi, în general, minciunile trebuie spuse foarte frumos. Mai ales dacă sunt dureroase.

Sergiu Voloc, actorul tău preferat, e un personaj foarte pitoresc. Am citit pe net despre diverse altercaţii cu poliţia şi aresturi, pentru că a protestat împotriva lui Vladimir Voronin, pe 7 aprilie.

Sergiu a luat parte activă la protestele anticomuniste şi, după 7 aprilie, a tot avut probleme cu poliţia. Pot spune doar atât: faptul că e liber, deşi a trecut prin toate filtrele procuraturii şi tribunalului, e dovada că n-a greşit cu nimic nimănui. Dar tot răul spre bine: experienţa asta de viaţă l-a ajutat foarte mult. Pentru că, spre deosebire de scurtmetrajele comice pe care le făceam, de data asta are un rol dramatic. Deşi vinde droguri, visul lui e să zboare. Fură ţevi, să-şi construiască un deltaplan, şi cade de fiecare dată. Şi mai e un lucru. Sergiu ştie foarte bine cum se fumează iarba, n-a trebuit să-i explice nimeni partea asta a rolului.

S-a fumat iarbă reală în film?

Nici vorbă. Nu mai terminam filmul nici în zece ani! Au folosit mentă, sau ceai verde, pentru că semăna ca aspect şi ca fum cu marijuana.

Eşti pro sau contra legalizării drogurilor uşoare?

Pro. Consumul moderat de marijuana nu afectează deloc sănătatea. Şi în al doilea rând, dacă livrările de marijuana vor fi supuse unor legi clare, măcar va şti toată lumea ce fumează. Iar consumatorii vor putea fi monitorizaţi cu mai multă atenţie. Dar nu voi fi niciodată un activist pentru legalizarea marijuanei. Stau şi eu deoparte şi-mi dau cu părerea.

De ce îţi faci toate filmele cu Sergiu Voloc?

Pentru că tot ce-i dau să joace i se potriveşte. Nu a fost nimic voit.

Dar poate a fost involuntar. Poate că tu scrii pentru el.

Poate. El e foarte firesc; e atât de natural la cameră, încât e greu să rezişti tentativei de a-l distribui. De fiecare dată îmi spun că următorul film va fi cu alt actor, să nu mai spună lumea e că Sergiu e mascota filmelor mele. Nu-mi plac mascotele.

Sunteţi şi prieteni?

Când nu lucrăm, ne vedem o dată la trei-patru luni.

Cum e mediul cinematografic în Republica Moldova?

Nu există. (Zâmbeşte.) Aici e raiul pe pământ, comparativ cu Moldova. Acolo, din păcate, lucrurile s-au distrus. Sistematic şi pe alocuri conştient. S-au distrus sălile de cinema, studiourile care puteau asigura producţia câtorva filme pe an, nu s-a investit nimic în oameni şi echipamente. Spaţiul a fost acaparat de oameni din publicitate care, ştim cu toţii, sunt foarte diferiţi de cei din film.

În ce sens?

Publicitatea se face repede şi eficient. Filmul e o dragoste, iar echipa trebuie să fie o familie, altfel nu rezişti la trezirea zilnică de la patru dimineaţa, la drumurile pe timp ploios – noi făceam 50 de kilometri să ajungem în Orhei, orăşelul unde filmam, la şase – la ziua interminabilă, cu mii de probleme, care durează până noaptea târziu? Dacă eşti căsătorit şi ai copii, e şi mai greu. O lună, nu mai eşti soţ şi tată, eşti după dealuri la filmări, haha. Sacrifici enorm.

Aşa, revenind: climatul n-a mai fost favorabil, iar oamenii care cunoşteau meseria au plecat în străinătate (Israel, România, Moscova), sau, dacă au putut, au început să facă altceva decât film.

Deci, nu se poate trăi din film în Republica Moldova?

Nu se poate nici aici. Toţi regizorii de film trebuie să facă publicitate pentru a se întreţine.

Şi tu faci asta?

Evident. În funcţie de proiect, lucrez şi aici, şi acasă. Iar munca în publicitate e complicată. Trebuie să satisfaci o mie de puncte de vedere din agenţie, plus pe directorul general al clientului, şi, cel mai greu, pe soţia directorului general care, ştim cu toţii, e cel mai deştept critic din univers.

Deci, viaţa ta e o navetă Chişinău – Bucureşti.

E mult spus „navetă”, dar da, când am treabă, trebuie să mă ridic pe scaun şi să iau trenul.

Tu călătoreşti cu trenul?

Am maşină personală, dar nu e foarte rentabil să călătoresc cu ea. De ce să consumi atâta benzină, când ai un tren confortabil, unde poţi dormi, şi dimineaţa eşti odihnit?

Ziceai că mulţi cineaşti din Chişinău au plecat peste hotare. Tu de ce ai rămas?

Poate faptul că am activitate. Eu nu stau. Cred că sunt un norocos. Dacă nu aş avea oportunităţi de afirmare prin muncă, aş pleca şi eu. Niciodată nu-i târziu să faci chestia asta. Nu stau pe loc, şi asta mă face să dorm liniştit, amăgindu-mă că ziua de mâine îmi este asigurată.

Lumea a aflat de tine după ce Becul a devenit viral pe Internet. Eşti primul regizor român care s-a impus prin new media. Ai prevăzut impactul?

Când se stinge lumina (în popor, Becul) era gata din aprilie 2006 şi nu se-ntâmpla nimic cu el.

Erai student?

Am terminat facultatea în 1995.

Wow!

Da, ştiu, sunt bătrân.

Cum te menţii atât de fresh?

Mănânc  bine, dorm bine… Da, trecuse ceva timp. Nu-l lua nici un festival. Îl catalogasem deja ca film menit să stea pe poliţă. Producător era Thomas Ciulei. Banii au venit de la Pintilie. Pentru că, iniţial, CNC-ul a considerat că proiectul e prost şi l-a respins. Bun. Deci, din aprilie, ne-am chinuit să promovăm filmul şi nu ne-a băgat nimeni în seamă. Era sfârşit de septembrie, când Thomas l-a pus pe YouTube. Eu nu ştiam ce face; eram acasă la Chişinău. Eram la birou, când, într-o zi, mă sună cineva: „Sunt Cutărescu, reporter la ziarul Cutare, vreau detalii despre filmul dvs.” Am vorbit, apoi mi-am văzut de ale mele. Peste o oră, sună altcineva: „Bună ziua, sunt Aşa de la ziarul Nu Ştiu Care, vreau să vorbim despre film!” Şi tot aşa.Când am văzut acest brusc interes, m-am întrebat: „Nu-mi joacă cineva feste?” Habar n-aveam că devenise foarte popular pe net. Nu mai comunicasem cu Thomas de câteva luni. A doua zi, iar mi-a sunat telefonul. Şi pe acela l-am întrebat care-i treaba. De la el am aflat că filmul e pe toate calculatoarele României. Am deschis şi eu computerul. Nici nu eram foarte familiar cu YouTube-ul, care era, oricum, o chestie la început de cale. În două săptămâni, m-au sunat cei de la MediaPro să-mi ceară un scenariu de lungmetraj. Şi am scris o comedie, intitulată Afacerea Est, care probabil că se va face anul ăsta.

Ziceai că erai la birou. Ce fel de birou?

Am o minusculă casă de producţie.

De unde ţi-a venit povestea cu becul?

Făcea parte din folclorul urban de Chişinău. Ştii, genul de poveste care i s-a întâmplat unui cunoscut al unui văr al cuiva. Dar niciodată nu-l găseşti pe ăla căruia i s-a întâmplat povestea. Amuzant e că, pe când căutam finanţare, am trimis scurtmetrajul cuiva, la Kiev, iar omul a răspuns că nu-mi dă bani, dar a râs mult şi cu poftă, pentru că ştie povestea din anii 50, când era el student. I s-a întâmplat unui cunoscut al unui văr.

Te oftică refuzurile?

Important e să înţelegi că-s parte din job. Că vei pune scenariul pe masa multora, dar puţini vor fi aceia care-ţi vor da banii, să-l faci. Dacă înţelegi asta şi nu transformi povestea într-o chestiune de orgoliu, treaba se simplifică.

Am văzut că acum ai un blog foarte hazliu, aşa cum i se potriveşte unui om pe care Internetul l-a făcut vedetă.

E o tentativă de acum nu ştiu câţi ani. Nu sunt un blogger constant.

Care-i relaţia ta actuală cu Internetul?

Caut ce mă interesează.

Când ţi-ai cumpărat primul calculator?

2000. 2001, cel târziu. Pe atunci, preţul netului era o prăpădenie. La noi, cumpărai o cartelă de net cu un pumn de bani de la chioşc, şi aveai cinci minute pe ea, sau aşa ceva. Sau zece minute. Cu dial-up. Era de 128 de kB pe minut şi se încărca încet ca melcul. Între timp, ne-am tehnologizat cu Internetul; mai avem puţin şi concurăm Japonia!

Cum a intrat cinema-ul în viaţa ta? Te-au dus părinţii la film, în copilărie?

Nu. Eu chiuleam de la şcoală, pentru că aveam un cinema pentru copii în apropiere. Biletul era foarte ieftin şi mă duceam des. Dar n-am dat nici un semn că voi face cinema. Îmi plăcea să cânt la cor. Am fost corist de la şapte ani şi până la 14, când a început să mi se schimbe vocea. Apoi, am făcut timp de patru sau cinci ani ceramică – şi-mi plăcea foarte mult. Lucram zilnic.

Încă mai faci asta?

N-am cum.

Nici măcar ca hobby?

N-ai cum. Ca să arzi obiectele de lut şi să le transformi în ceramică, consumi foarte multă energie. Trebuie să ai o producţie considerabilă, să renteze.

De ce te-ai lăsat şi de ceramică?

La vârsta de 14 ani, am avut un mare noroc. Am fost ales efectiv de pe stradă – ca-n poveşti, un bărbat s-a apropiat de mine, m-a întrebat cum mă cheamă şi dacă vreau să joc într-un film – , băgat într-un casting – probe la care au participat vreo 400 de copii – şi am jucat rolul principal în filmul Durerea. Era un film mare, cu multă lume. Eu, fiind cel mai mic şi mereu acolo, eram în centrul atenţiei. Toată lumea avea grijă de mine, toţi îmi aduceau bomboane şi ciocolată. Te simţeai ca o vedetă. Dar eu – ca băieţii – mă uitam mai mult la chestiile tehnice, cameră, trepied, etc. Şi o atmosferă cu totul specială, cea de la filmare, despre care ţi-am povestit deja. Atunci am ştiut că voi face film.

N-a fost o problemă să lipseşti câteva luni de la şcoală? Era, totuşi, comunism. Lucrurile astea contau.

Au fost înţelegători. Mai ales că la materiile umaniste eram foarte bun. Iar la ştiinţele exacte eram atât de prost, că era totuna dacă eram în clasă sau nu.

Cum era viaţa în Uniunea Sovietică? Aveaţi şi voi alimente raţionalizate?

Nu. Cetăţenii URSS nu duceau lipsă de nimic. Unica problemă erau portocalele. De fiecare dată, de Anul Nou, oamenii cu relaţii procurau portocale de la Moscova. Mandarinele erau simbolul statutului.

În rest… toţi aveau acelaşi mobilier, dar îl aveau. Toţi aveau aceleaşi cărţi, dar le aveau. Toţi aveau aceeaşi maşină, dar o aveau. Plăteai asta prin permanenta presiune ideologică. Ceea ce citeai sau vedeai la TV era destul de apăsător.

Care e cel mai jenant lucru pe care l-ai făcut pentru bani?

Concesiile publicitare. Încercarea mea era să fac publicitate aşa cum mi-ar plăcea mie să o văd. Şi, de multe ori, părerile mele nu coincid cu acelea ale producătorului. Nu ştiu dacă e cea mai mare concesie pe care am făcut-o vreodată dar, cert, e cea mai frecventă.

Cum ţi s-a părut povestea cu expulzarea peste graniţă a scriitorului Alexandru Vakulovski, pe motiv că n-avea cetăţenie română?

Am semnat petiţia de susţinere. probabil că statul român ar fi trebuit să-i dea cetăţenia în timp util. Dar, pe de altă parte, există o lege care trebuie respectată. În momentul în care n-o respecţi, îmi pare rău, trebuie să plăteşti, indiferent de notorietate, talent sau vedetism.

Nu mă aşteptam la una ca asta din partea ta.

În sinea mea, şi eu am tentative de sfidare a legilor. Sunt mai hippie de felul meu. Dar trebuie să ţii cont de realitate, dacă vrei să faci lucruri. Acum chiar cred că maşinile trebuie să oprească la roşu, că lumea trebuie să urle până la 11, şi nu mai târziu…

Pariez că, pe vremea facultăţii, vedeai altfel lucrurile.

Pe vremea facultăţii, urlam până dimineaţa. Aşa eram atunci. Azi, sunt altul.

Erai mare rocker pe atunci, ştiu pe surse. Ai şi prezentat o emisiune TV de rock.

Ideea proiectului mi-a venit în 1996. Chişinăul e foarte muzical; găseşti nenumărate trupe de orice gen. Asta datorită şcolilor de muzică incredibil de bune. Problema trupelor ăstora era că nu aveau unde să se promoveze; nu erau emisiuni TV sau radio destinate lor. Şi, pentru că mulţi dintre ei cântau foarte bine, mi-a venit ideea emisiunii ăsteia care să se adreseze strict muzicii rock underground autohtone. Şi am încheiat-o cu un festival, pe care l-am organizat tot eu. De fapt, emisiunea asta a fost produsă, prezentată, editată de mine. Cred că azi n-aş avea energia şi dedicaţia să fac toate astea. Am ajuns un fel de idol al tuturor trupelor; toţi mă chemau la repetiţii, îmi dădeau albume…

Ai regiza o operă rock? Habar n-am, Ştefan Cel Mare Superstar?

De ce să fac una ca asta? Nu mă reprezintă.

De ce ai dat la film la Bucureşti şi nu la Moscova?

Pentru că fosta URSS se prăbuşea, iar la Bucureşti exista un anumit tip de deschidere faţă de basarabeni.

Te consideri român?

Parţial român, parţial polonez. Tata e de origine poloneză.

Cum ţi s-a părut diferenţa dintre Chişinău şi Bucureşti?

Pe atunci, acolo, viaţa era ceva mai bună decât aici. Acum, balanţa s-a inversat. Dar se vedea în priviri, în comportament, în mersul oamenilor, în felul lor de a fi, că România traversase o perioadă de dictatură profundă. Treptat, însă, România a reuşit să scape de acest complex. S-a schimbat incredibil. Nu ştiu cât de mult spre bine.

Te-ai simţit vreodată discriminat, ca basarabean, în Bucureşti?

Nu de oamenii care să conteze pentru mine. Ca student la film, am avut un cerc de prieteni inteligenţi.

De ce toate filmele tale se întâmplă în Basarabia?

Pentru că mi-e foarte aproape, pentru că o cunosc foarte bine şi pentru că descopăr mereu sclipiri ale umorului care se naşte din acţiunile şi caracterul oamenilor de acolo.

Ce iubeşti şi ce urăşti la basarabeni?

Greu de generalizat. Aş spune că basarabenii sunt oarecum mai simpli şi… nu prea înjură. Bărbaţii nu înjură în prezenţa femeilor.

Şi femeile în prezenţa bărbaţilor, haha?

Femeile chiar nu înjură. Când am ajuns aici, m-a şocat cu câtă lejeritate înjurau oamenii. Cum puneau înjurătura în loc de virgulă. În plus, aici, cearta, scandalul, tonalităţile ridicate din perspectiva decibelului n-au nici o importanţă; peste două zile, oamenii se pupă iar. Acolo, încerci să discuţi civilizat până se poate; iar dacă ai ridicat tonul, ai şi rupt relaţia.

Ştiu că ai soţie şi doi copii. Cum împaci viaţa de artist cu cea de familist?

Ca om cu familie, trebuie să câştigi mai mult, deci trebuie să munceşti mai mult. Trebuie să fii mai responsabil, pentru că nu te întreţii doar pe tine, trebuie să le porţi de grijă şi celor din familie. Şi asta duce la concesii, şi tot aşa.

Când a apărut în viaţa ta această schimbare?

Ajungi la o vârstă când nu mai ai chef să bei până la patru dimineaţa. Soţia mea e şi producătorul meu. Lucrând la aceleaşi proiecte, ne-am apropiat cumva în mod natural. Şi, pentru că suntem echipă, înţelege eforturile pe care le presupune munca mea şi am mai multă susţinere şi libertate din partea ei decât aş fi avut din partea unei soţii obişnuite. Cred că etapa asta face parte din maturizarea oricărui om.

La Limita de jos a cerului te-a confirmat ca cineast. Cum plănuieşti să valorifici acest capital de respect profesional?

Aştept să mă apuc de Afacerea Est, la anul, cu MediaPro, şi mai am două scenarii finalizate care îşi vor căuta curând case de producţie. Cam astea-s planurile mele de viitor. Dacă în Limita, avem un dramatism destul de pregnant, care poate că va dăuna popularităţii şi vandabilităţii filmului, în Afacerea Est voi reveni la umorul care a plăcut atât de mult în scurt-metrajele mele. Umorul estic.

Cum ai defini umorul estic?

E un umor bazat destul de mult pe situaţii estice. Pe întreruperi de curent electric, apă caldă şi tot soiul de complicaţii similare. Situaţii greu de imaginat în vest. În est, sketchurile alea vechi cu trotuare acoperite de gheaţă sunt încă valabile. Suntem o societate în curs de dezvoltare şi nu avem cum să nu râdem de asta.


Articole asemanatoare
Dana Rogoz joaca in filmul OCTAV
Filmul THE BIG SHORT va fi lansat pe suport BD si DVD
Unde iesim in Bucuresti weekend-ul acesta?
Nomad IFF la Muzeul National al Taranului Roman

Comenteaza acest articol

Igor Cobileanski: Soţia directorului general e cel mai deştept critic din univers

by   13 min
0