Isabela Neamţu a fost una dintre actriţele de bază ale teatrului independent din anii 2000. A jucat mult, mai ales în spectacolele Anei Mărgineanu, cu care a fost în festivaluri la Basel, New York, Londra şi Dublin. Apoi, şi-a dorit o perioadă de siguranţă şi, pentru trei ani, s-a angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Şi totuşi, plafonarea nu i se potriveşte unui spirit neliniştit, drept care Isabela a revenit la Bucureşti cu LSD Theatre Show, spectacol premiat pentru cel mai bun actor la Festivalul Independent Undercloud. Spectacolul poate fi văzut vinerea asta, începând cu ora 19.00, la Teatrul Godot.
TABU: De ce LSD? Vă drogaţi voi, sau ne drogaţi pe noi?
ISABELA NEAMŢU: Aaa, e posibil să rămână urme de efect LSD după spectacol – doar dacă guşti din plin din cele trei părţi: L e de la Laughing, S e de la Seeking, D e de la Dreaming! Dar eu îmi doresc să fim cu toţii în acelaşi ‘trip’, asta-i tot!
Care e povestea?
E cea mai simplă şi aparent banală poveste din lume: un El şi o Ea, incapabili să relaţioneze în viaţa reală, se ‘ciocnesc’ aproape fără voia lor şi reuşesc, după o confesiune totală şi sinceră despre viaţa lor personală, să se întâlnească în …Vis! E o poveste despre noi, cei din zilele de acum, chiar dacă textul lui Durang e scris în anii ’80.
Ceea ce este special la povestea asta a lor, spusa de noi, e amplasarea regizorală în cadrul unui show TV, unde Ea este host şi El, asistentul ei de platou. Lucrează, deci, împreună, dar nu se „văd” în mod real decât mult mai târziu, când evenimentele o iau razna.
Puţine texte au darul de a-şi păstra prospeţimea atât de mult timp. În acest caz, ce crezi că a conservat atât de bine textul?
Textul a rămas actual fiindcă problemele celor două personaje sunt de fapt, universale. Amândoi au o cumplită teamă de singurătate, nu cunosc iubirea, dar tânjesc după ea, după înţelegerea din partea celorlalţi. Sunt incapabili să-şi exprime sentimentele şi emoţiile. Toate astea, potenţate de impactul mass-media asupra individului, impact prea puţin discutat şi luat în serios la noi, dar cu dublu efect asupra lor, care sunt implicaţi direct în „sistem”. Autorul priveşte alienarea individului cu umor şi blândeţe – măiestria lui constă tocmai în acest lucru: problemele personale „ţâşnesc” pur şi simplu din personaje, cu mult umor şi sinceritate, în cele mai neaşteptate momente şi în cel mai surprinzîtor mod.
Şi unde se ascundea această megaminunăţie de text? Cum l-ai descoperit?
Mă pregăteam să dau concurs la Teatrul Mic, cu care colaboram de ceva vreme, şi Ana Mărgineanu mi l-a pus în braţe. Destinul a vrut să nu intru în acel teatru, dar să fac spectacolul ăsta la propunerea mea, întâi la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, în regia lui Szabo K. István, şi acum, după întoarcerea în Bucureşti, să fie spectacolul meu de debut aici, la Godot Cafe Teatru, după ce am înfiinţat Doctors Studio. Culmea e că Horia Suru, regizorul spectacolului, a jucat şi el în facultate rolul ‘bărbatului’, aşa că, uite, în mod deloc întâmplător probabil, am făcut echipă acum.
Ştiu că te-ai angajat la Teatrul Tineretului, apoi ai plecat. De ce?
A fost o poveste magică. Au fost trei ani în care am făcut DOAR teatru, în care am scăpat de alergătura după banii de chirie şi am întâlnit regizori pe care nu i-aş fi descoperit niciodată în spatiul independent: Alexandru Dabija sau Radu Afrim. Dar sunt doi ani de când am plecat de-acolo, fiindcă teatrul a intrat în renovare şi se pare că am luat o decizie bună, dat fiind că sala încă nu e gata. Îi respect şi îi iubesc mult pe colegii mei, care au rezistat în condiţiile astea vitrege. Eu am ales altceva. În plus, mi-era dor de alergătură, de oameni noi, de agitaţie, de spectacole mai bune şi mai proaste. Am făcut o asociaţie cu Daniel Popa şi Marta Bănescu, am produs primul meu spectacol, în care şi joc. Un spectacol premiat. Îmi doresc să urmeze şi altele.
Care au fost paşii pe care i-aţii urmat pentru a înfiinţa acea asociaţie?
Paşii procesului lui Kafka! Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, e incredibil cât de puţin încurajează statul asemenea demersuri şi iniţiative. Practica te omoară, dacă n-ai suficientă determinare şi buzunarele pline cu zen!
Hai, intră puţin în detalii concrete.
Ar trebui să vorbeşti cu Doctoru’ (Daniel Popa, n. r.). El are un mega-haz când îşi aduce aminte câte drumuri de colo-colo, timbre fiscale peste timbre fiscale, la adrese diferite, de la un ghişeu la altul… Apropo, ai observat că ghişeele instituţiilor de stat şi-au păstrat „găurica” aceea minusculă, la care trebuie să te apleci? Apoi, cozi la Tribunalul de sector, din nou taxe…”staţi puţin, n-aveţi trecut în statut nu-ştiu-ce…”. Mergi înapoi la notar, iar bani, (slavă Domnului, avocatul ne era prieten bun…). Şi tot aşa. Vreo trei luni ne-au plimbat, era cât pe ce să renunţăm, doar că, în trei, ne echilibram destul de bine. Şi uite, am reuşit! De-acum, idei să fie!
Ce a presupus concret producţia spectacolului? Cât ai putut lua de la Piatra Neamţ şi cât a trebuit să faci tu?
A, nu, LSD Theatre Show e un spectacol complet nou. N-are nici o legătură cu Râs nervos de la Piatra-Neamţ, în afară de mine.
Ţi-a fost greu să te adaptezi la Bucureşti şi la independenţă?
Cred că, dacă stăteam mai mult de trei ani, aş fi avut probleme de reintegrare, dar aşa, a durat destul de puţin să îmi reiau contactele şi să mă pun pe treabă. Ceea ce caut acum e susţinere din partea unor oameni ca tine, de exemplu. De unul singur, poate fi atât de dificil. Visez la un spaţiu al meu, visez multe lucruri, sper să se împlinească măcar o parte din ele.
Teatrul independent din Bucureşti a câştigat mult în forţă. Cum l-am putea face să câştige şi în rentabilitate?
Sunt mai multe tipuri de artişti în spaţiul independent. Cred că unii îşi doresc de la început să fie ‘rentabili financiar’, şi atunci, fac din start producţii comerciale, şi mai sunt alţii, cărora nu le e teamă că textul e mai complex, că fac o propunere îndrăzneaţă ca regie sau joc actoricesc. Aceştia din urmă îşi asumă riscuri şi nu se gândesc neapărat la profit. Eu îi respect pe toţi creatorii din zona independentă şi nu-mi place deloc când ea tinde să fie acaparată cu totul de reprezentanţii teatrului social sau politic. Cred că o producţie teatrală serioasă are din capul locului aspectele astea, plus o estetică proprie.
Ce-şi propune Doctors’ Studio?
„Doctors’ Studio promovează experimentul şi inovaţia în artă şi militează pentru educarea publicului prin cultură.” Asta e prezentarea noastră. Adică, ne dorim să fim selectivi în alegerea textelor, să ne asumăm riscuri – ca producţiile să nu fie pe gustul publicului larg, dar să fie un reper pentru un public dornic să vină la teatru ca să îşi pună întrebări, pentru publicul viu, îi spun eu. Teatrul rămâne o „oglindă a vremii”, orice am face. Dar, fără să rămânem tributari lui Shakespeare, ne dorim să educăm gustul publicului pentru un teatru valoros, modern, implicat profund în realitate si contemporaneitate.
Ce definiţii corporate, frate…
Ştiu, am avut un part-time la Vodafone, să mă pot întreţine ca actriţă independentă.
Şi ai avut şi diverse joburi „vocale”, dacă nu greşesc.
Într-o vreme, am fost celebra voce de la metrou. În prezent, sunt robotul de la Romtelecom.
Deci, eşti indirect cea mai înjurată persoană din România. Pictoriale hot ai face?
Posteriorul meu a tronat pe afişul de la 89,89, fierbinte dupa ’89 (Teatrul Mic, regia: Ana Mărgineanu, n. r.), ajunge!
Să revenim la spectacolul de vineri seara, pentru o încheiere ciclică: ce-ţi doreşti de la LSD Theatre Show?
10.000 de like-uri pe Facebook şi tot atâţia spectatori în sala de la Godot Cafe Teatru!