„Iei măsuri acuma?“, îl întreabă Violeta Dincă pe soțul ei, Ediz, care se strecoară cu o ruletă printre mesele de pe terasa cât un balcon pătrățos a restaurantului lor din centrul Bucureștiului. Pe fundal se unduiește vocea Natashei Atlas. Câteva pâlcuri de mușcate dau senzația de curte.
„Treci în partea ailaltă?“, îi sugerează el.
„În care parte mă, mamă? Mă mut aici. E bine?“, spune Violeta și se mută pe scaunul alăturat, zâmbind îngăduitor.
Are 32 de ani, părul închis la culoare, ochi căprui și o bluză neagră care-i subliniază albul liniștit al feței. E un pic mai liberă acum, la patru după-amiaza într-o zi de septembrie, și a putut coborî din bucătărie pentru a sta printre clienți, cum îi place. De aproape doi ani, de când ea și Ediz au deschis restaurantul, își petrece cea mai mare parte a zilei în spatele geamurilor pe care scrie cu litere arcuite „Violeta’s Vintage Kitchen“.
Totul a pornit din dorința de a le oferi celor trei copii – care au 4, 9, și 11 ani – o mâncare „sănătoasă și gătită cinstit. Să știi exact ce conține.“ Negăsind nimic pe placul ei prin București, Violeta, care pe atunci avea un birou de traduceri, gătea mai mult decât putea mânca familia. Într-atât încât prietenii i-au zis să deschidă un restaurant. I-a plăcut ideea și, pentru că o îngrozea imaginea unui restaurant mare, greu de administrat, a încercat să creeze un loc simplu, primitor ca o casă, care să reflecte admirația ei pentru cum bunicile transformau mesele în prilej de reuniune, conversație și bucurie.
A configurat spațiul mic – 30 de locuri înăuntru și 12 afară – cu mese din lemn, nuanțe de roșu, raft de cărți, suport de reviste și CD-uri, cu vitrină de cofetărie în care poți vedea ce vei mânca și cu meniu scris cu creta pe tăblițe. Violeta gătește (inclusiv pâinea, care e altfel în fiecare zi), Ediz primește și descoase clienții să vadă ce pofte mai au, ce le-a plăcut și ce nu. Asta contribuie și la conceperea meniului, care se schimbă zilnic, pentru evitarea monotoniei. Mâncărurile nu au nume complicate, ci sunt mai degrabă o listă de ingrediente, ca de exemplu „supă cremă de dovleac cu piept de pui, cuișoare, coriandru și rozmarin“. Mirosul lor se simte de cum deschizi ușa. Pe unii îi deranjează, dar Violeta spune: „Lasă să miroasă a mâncare. A supe, a prăjitură, a pâine. Asta se face aici. Se gătește.“
Caută constant mai binele. Violeta nu vrea ca locul să fie dintre cele care încep frumos și apoi sunt lăsate să scârțâie. În vacanță a venit cu Ediz să zugrăvească, să oblojească zgârieturile scaunelor. Din octombrie, una dintre cliente cântă cu soțul ei de două ori pe lună. Ocazional se organizează ateliere făcut pâine, dulciuri și salate pentru clienții curioși.
Treptat, Violeta’s și-a format o clientelă care vine pentru familiaritatea locului, oameni care cunosc personalul, care-și duc farfuriile la tejghea, își iau singuri pâine sau tacâmuri. Familia îi cunoaște sau măcar îi recunoaște pe aproape toți. „Mi-am dorit poate fără să-mi dau seama ca aici să se strângă oameni care să-mi placă, sa-mi facă plăcere să-i primesc, să vorbim cu ei.“, spune Violeta. Iarna, sobele vor încălzi terasa, iar clienții se vor înfășura în pleduri din lână și vor bea ceai cu rom, ciocolată caldă sau vin fiert.
O atmosferă similară e și la Musafir, o terasă cu băncuțe și pietriș pe jos, configurată în jurul unor copaci înalți, în zona recent revitalizată a Pieței de Flori din cartierul Rahova. Aici, într-o gheretă din metal vopsit în galben, verde și albastru, Amarjit Sidhu, un țâr de om născut acum 45 de ani în Panjab, India, pregătește de la samosas la Mango Lassi cu miere și mentă. Când nu e în bucătărie, se învârte printre mese și vorbește cu clienții. Cunoscut în București pentru parteneriatul cu restaurantul Barka Saffron și pentru Museo, o cafenea care a funcționat în Muzeul de Geologie, Amarjit a intrat în lumea restaurantelor abia în 2006, când a decis să se stabilească în România. Până atunci a fost pilot de avioane în SUA, a avut o expoziție de nuduri în New York, a scris poezii și a fost fotograf.
Pe zidul scund de lângă bar sunt fotografii dintr-o Indie colorată și o Românie albită de iarnă. Pe mesele albe stau vrafuri de reviste dominate de New Yorker, preferata lui Amarjit. „E un proces de învățare pentru toți.“, spune el, care de fiecare dată a adus în localurile sale concerte, proiecții de filme, expoziții, poezie și a încercat să angajeze personal entuziast și creativ. „Ok. Îmi place să gătesc, dar nu pot face asta în fiecare zi. Trebuie să am un mod prin care să mă exprim, să fiu înconjurat de artiști. Dacă tot îmi petrec timpul aici, de ce să nu-mi fac niște prieteni, să am conversații bune?“
Violeta și Amarjit sunt poate începutul unei tendințe de a rămâne mici când toți vor să fie mari. Restaurantele lor formează comunități cu referințe asemănătoare, oamenii revin pentru ganitura de senzații primită lângă felul principal. „Cu aceeași încântare pe care o am eu gătind aici, văd că vorbesc și oamenii despre locul ăsta.“, spune Violeta. „Au simțit că aici e altfel. S-a transmis.“
Articolul anterior
Articolul următor