Home > Agenda > (VIDEO) “Ludic, lubric şi decadent”: Cabaret de Răzvan Mazilu

(VIDEO) “Ludic, lubric şi decadent”: Cabaret de Răzvan Mazilu

Ieri seară, pe 27 februarie, trupa Teatrului German de Stat din Timişoara şi Răzvan Mazilu au prezentat premiera unui spectacol care s-a lăsat cu zeci de minute de aplauze frenetice: musicalul Cabaret de Joe Masteroff, pe muzica lui John Kander şi versurile lui Fred Ebb. Prilej cu care am fost şi noi pe acolo şi am făcut ceea ce urmează să  vedeţi.

Disclaimer: iniţial am vrut să refilmăm bâlbele de care abundă acest material. Dar martori ne sunt Dumnezeu şi vimeo că ştim să facem şi interviuri profesioniste, impecabile; şi pe de altă parte, nimic nu reflectă mai clar emoţia intensă, aproape palpabilă, frisonantă, care domnea ieri în culisele acestui teatru. În fond, ce e un interviu, dacă nu reflectarea onestă a unor stări, fie ele de moment sau perpetue? 

*

Dincolo de colaborarea noastră îndelungată şi întotdeauna spumoasă la nivel profesional: trebuie să admit: performerul Răzvan Mazilu îmi place doar uneori. Pentru că îl paşte frecvent tentaţia de a poza, mai degrabă decât de a trăi autentic, şi asta tinde să-l ducă într-un fals graţios şi preţios.

Pe de altă parte, sunt fana extatică şi umilă a regizorului Răzvan Mazilu care, ieri seară, a livrat universului spectacolul perfect. (Insert here toate adjectivele superlative care vă trec prin minte.)

Un spectacol cu imagini puternice, esenţializate, dar nici o secundă gratuite, nici o secundă “în plus”, nici o secundă tributare tendinţei pe care eu o numesc în glumă “galeria de pictură”. (Prin “galeria de pictură” mă refer, deopotrivă în teatru şi film, la regizorii – pictori wannabes, care vor să ne dea gata cu o splendoare vizuală după alta şi lasă firul narativ să atârne mai pleoştit decât puşca şi cureaua lată.)

Un spectacol de o forţă emoţională, de o autenticitate şi o putere de convingere care-ţi taie respiraţia. Sincer şi asumat atât în momentele de comedie libertină (pe care artiştii Teatrului German o joacă cu o adorabilă naturaleţe, fără urmă de grosolănie sau vulgaritate, ca dovadă că nu sexul în sine e vulgar, ci modul în care alegem să-l tratăm) cât şi în cele de dramă tăioasă, densă, dar suficient de conţinută încât să nu cadă nici o secundă în patetism siropos.

Mi se pare o idee strălucită să montezi cu nemţi o piesă a cărei acţiune are loc în Berlin. Dă o senzaţie de “nici n-avea cum să fie altfel”, pe care am întâlnit-o în extrem de puţine spectacole de teatru – cele extrem de valoroase.

Un alt atu major al acestui spectacol e originalitatea tratării momentelor muzical-coregrafice. Cu un reper strong ca filmul omonim al lui Bob Fosse, a devenit cumva o practică de la sine înţeleasă pentru montările din toate colţurile lumii să rezolve, de exemplu, Two Ladies cu un cearşaf sau songul titular Cabaret într-o cheie triumfător sfidătoare. Mă pregăteam cu nerăbdare să fac foarte multe glume despre asta; dar n-a fost loc de ele. Fiecare moment a fost tratat de parcă acel cântec ar fi fost compus ieri; recreat şi reimaginat. Şi, probabil, ăsta e secretul adevăratei arte  regizorale.

Iar actorii Teatrului German de Stat sunt, pur şi simplu, incredibil de buni. Era evident că au fost dirijaţi să-şi construiască personajele în aşa fel încât să se diferenţieze de filmul lui Fosse. MC (Georg Peetz) are un tragism implicit care conturează  şi defineşte spectacolul, Sally Bowles (Daniela Török) are un stil şi o eleganţă care trimit mai degrabă la Marlene Dietrich decât la stridenţa energică a Lizei Minnelli, iar Cliff Bradshaw (Konstantin Keidel), scriitoraşul american fomist pe care Berlinul îl ia în braţe cu tandreţe, o candoare copilărească adorabilă.

Iar intriga de fundal (povestea tomnatică dintre vârstnica domnişoara Schneider (Ida Jarcsek – Gaza) şi vânzătorul de fructe evreu, dl. Schultz (Christian Bohrmann), e de o inefabilă gingăşie, contrapunctată sfâşietor de durerea despărţirii impuse stupid de dominaţia nazistă.

Rezumând: un teatru mititel, dar jucăuş, a făcut un spectacol magistral. (Din nou, simţiţi-vă liberi să înşiraţi aici toate adjectivele superlative care vă trec prin cap.) Dacă UNITER nu se autosesizează la anul, să-l nominalizeze la minim şase categorii (spectacol, regie, rol principal feminin (Török), rol principal masculin (Peetz), rol secundar feminin (Jarcsek – Gaza) şi rol secundar masculin (Bohrmann), nu există dreptate pe lume.

Ce m-a lăsat relativ rece, în schimb, e scenografia lui Dragoş Buhagiar. E prima oară când mi se întâmplă. Funcţional, practic şi… cam atât. Ca sexul după zece ani de mariaj.


Articole asemanatoare
Celebritati nascute pe 12 martie!
Premiera filmului “Cele 50 de umbre ale lui Grey” la Festivalul de Film din Berlin
Dana Savuica a revenit pe podium la Fashion TV Winter Festival 2015
D’ORA la Bucuresti

Comenteaza acest articol

(VIDEO) “Ludic, lubric şi decadent”: Cabaret de Răzvan Mazilu

by   3 min
0