Ieri, toţi oamenii pe care-i cunosc au avut un subiect de dezbătut: concedierea lui Mircea Solcanu, pe bază de postare de Facebook în care scria, pe scurt, că familia Anghel, cea cu copilul sfâşiat de maidanez, a abuzat porceşte de moartea copilului, ca pretenţii financiare şi attention whoring, drept care ar merita să le moară şi celălalt copil.
Existau două trenduri de opinie printre cunoscuţii mei:
A) “Bine i-a făcut!” De la “Cum’, dom’le, să urezi moartea unui copilaş nevinovat?” şi până la “Aşteptăm să facă şi Antena 1 acelaşi lucru cu Mircea Badea, hehehe (râs malefic).”
B) “Da’ ce, mă, corporaţia la care lucrezi a ajuns să-ţi verifice şi b… flatulenţele? Nu mai are voie omul să aibă păreri, dacă lucrează la tine?”
Desigur, ambele tabere mă priveau în ochi, căutând confirmare.
În primul şi-n primul rând, oricât de attention whores ar fi fost familia Anghel – iar aici, Mircea Solcanu avea oarecare dreptate! – urarea legată de moartea copilului denotă fie uz excesiv de substanţe deocamdată ilegale la ora şi minutul postării, fie ceva probleme la nivelul etajului. “Dar glumeeaaa!” Aici e momentul, în conversaţii, când eu mă enervez şi explic oamenilor că o insultă seacă şi goală de orice garnitură metaforică NU e o glumă. Că umorul nu e chestia aia în care A îi zice lui B că e un bou, B îi răspunde lui A să efectueze o felaţie, şi râd amândoi ca oligofrenii. NU e ok să vinzi insulte drept umor.
Doi: comparaţia între Solcanu şi Badea e eronată. Badea a fost distribuit, din start, în rolul lătrăului. Sarcina de serviciu, încă din conceptul showului său, a fost “acţionează conform tatuajului lui Terente.” Probabil, asta scrie şi în contractul lui. În timp ce Solcanu a fost marketat şi promovat drept gay-ul cuddly şi drăgălaş de la postul de doamne respectabile. Când cineva investeşte hardcore în imaginea ta, are tot dreptul să se enerveze când tu faci tâmpenii care-i subminează eforturile.
Aşadar, da, o sancţiune, publică şi cât mai mediatizată, a inepţiei lui Mircea Solcanu se impunea. Trebuia ca trustul să se detaşeze ferm de o asemenea afirmaţie. E un lucru normal. Şi nu un lucru “normal românesc”, ci unul “normal universal”.
Pe de altă parte, concedierea e un gest exagerat. Până la urmă, e vorba de vedetele în care ai investit ani şi bani. Aşa cum Wilmark a fost dat afară pentru o emisiune caritabilă pe alt post, iar lucrul ăsta s-a reflectat în scăderea masivă a potenţialului de seducţie a show-ului Dansez pentru tine. Când dansatorii tăi “vedete” sunt, aproape toţi, nişte nume de care n-a auzit nici măcar asociaţia de locatari a blocului de domiciliu, cel mai mic lucru pe care îl poţi face e să păstrezi figurile familiare din interiorul show-ului. Oricât de corporat(r)işti am fi, oamenii nu sunt 100% înlocuibili, mai ales în entertainment. Van Halen fără David Lee Roth a devenit o trupă atât de uşor de ignorat. Guns ‘N’ Roses fără Slash e ca mămăliga fără sos pesto. Şi exemplele pot continua.
Când dai cu şutul oamenilor din motive minore, şi-ţi alungi din jur pilonii succesului, îţi faci singur rău, fie că eşti un om, fie că eşti un trust. Iar lucrurile de genul ăsta se răzbună. Întotdeauna.
17 comentarii