Home > Lifestyle > Top filme preferate 2019: US, Atlantics, Joker și Edge of Democracy – plus restul, cum doriți

Top filme preferate 2019: US, Atlantics, Joker și Edge of Democracy – plus restul, cum doriți

Se apropie Oscarurile așa că am făcut și eu un top al filmelor mele preferate din 2019, în fine, cele pe care le-am văzut oarecum în timp util – căci mai sunt filme despre care am auzit că sunt foarte bune dar pe care n-am apucat încă să le văd. Ordinea este aleatorie, de fapt cel mai mult mi-a plăcut US, pe locul doi e Atlantics, pe locul trei Joker, mențiune Edge of Democracy, restul sunt cam la același nivel (în topul preferințelor mele personale deci nu săriți, premiile nu depind de topul meu oricum).

Cele două comedii cu zombies – ambele cu unul dintre actorii mei preferați de comedie – Bill Murray. Prima, The Dead Don’t Die (Jim Jarmush) cu Adam Driver în rolul colegului lui Murray, polițistul Ronnie. Nu e cea mai bună comedie a anului 2019 dar Jarmush construiește tot în jurul demodatului deja Romero (zic demodat pentru că zombii lui Romero sunt din secolul trecut, se mișcă cu încetinitorul spre mall-ul anilor ’78 în Dawn of the Dead). În The Dead Don’t Die în loc de mall, zombii lui Jarmush umblă tot foarte încet însă cu telefoanele în mână, căutând semnal și asta mi s-a părut cu adevărat reprezentativ pentru secolul ăsta. Mi-a mai plăcut că dacă, de exemplu, în Only Lovers Left Alive (2013) Jarmush a folosit o coloană sonoră alcătuită în majoritate din muzică rock – făcând un fel de apropo că vampirii sunt din acea upper middle class, în The Dead Don’t Die este foarte multă muzică country – zombies fiind mai țărănoi, piesa principală fiind de altfel și cea care a dat numele filmului cântată de Sturgill Simpson – The Dead Don’t Die și care a fost compusă special pentru film de către Simpson după o absență din muzică de mai mulți ani.

A doua comedie cu zombie este chiar Zombieland 2 cu același Bill Murray – în propriul rol și cu o apariție scurtă la finalul filmului. Urmare a filmului Zombieland din 2009, același regizor – Ruben Fleischer, tot cu Woody Harrelson, Jesse Eisenberg, Emma Stone și Abigail Breslin în rolurile principale. Cei patru locuiesc acum la Casa Albă. Milenialii și cei din generația Z (fără legătură cu z de la zombie) au fost deranjați de faptul că sunt reprezentați drept niște hipsteri care fumează iarbă și cântă al chitară toată ziua. Habar n-am ce să zic, poate o fi regizorul subiectiv, eu dacă i-aș reproșa ceva filmului este că pe alocuri devine plictisitor de previzibil dar na, nu e ca și cum ai putea să tot reinventezi apa caldă când vorbești despre zombie.

Că spuneam de Adam Driver – un film ok-ish mi s-a părut lăudatul și nominalizatul probabil mega premiatul Marriage Story în care a jucat cu Scarlett Johansson. Aș minți să zic că nu m-a prins, aș minți să spun că e bun. Adam Driver e repetitiv, de la serialul Girls nu mi se pare că a evoluat foarte mult ca actor dar probabil mai are timp. Johansson e „urâțită” (în sensul că nu au mai retușat atât de mult imaginile cu ea post filmare) în mod special de Noah Baumbach, doar, doar o scoate mai actriță decât e de fapt. 1-0 deci pentru Scarlett vs Adam, schema a ieșit. N-am sesizat niciun fel de chimie între cei doi dar dialogurile sunt reușite iar întreg mecanismul divorțului și custodiei copilului pare dureros de real.

Ad Astra – cu Brad Pitt, hmmm, un SF mediocru (deși toată lumea îl aseamănă cu Interstellar al lui Nolan, mie mi se pare departe rău). Imaginile sunt totuși (unele) spectaculoase iar povestea frumoasă. Omenire versus ego-ul unui reprezentant al ei ajuns pe poziții de putere asemănătoare unui dumnezeu, doar că în loc să creeze vrea să distrugă. Nu știu, e ceva acolo în scenariu care vrea să te împingă spre meditație așa, la modul foarte agresiv și probabil din cauza asta m-a pierdut undeva pe la jumătatea filmului. Apropo de Interstellar, acolo nevoia asta de a mă gândi la binele omenirii mai presus de orice venea cumva de la sine, fără să mă tot îndemne cineva s-o fac. În plus, în călătoria lui Pitt spre Lună, stewardesa din nava spațială ajunsă între timp un mijloc de transport foarte comun (cam cum sunt azi avioanele low cost) îi cere 200 de dolari pentru o pătură gen Ikea (de 30 de lei). Serios, adică ce omenire să mai salvezi.

Once upon a time in Hollywood – al lui Tarantino, cu Brad Pitt și Leonardo DiCaprio – filmul care mi-a fost cel mai lăudat vreodată. Bun, nu zic nu. Povestea în sine nu m-a dat pe spate dar atmosfera, garderoba, atenția pentru detalii, nostalgia pentru anii 70, da. Mi-a plăcut coloana sonoră – Tarantino, la fel ca Jarmush, este unul dintre regizorii care știu muzică și nu ratează nicio șansă să arate asta.

Parasite, un film minunat al lui Bong Joon-ho cu toate că l-a aglomerat inutil pe final. Un film despre diviziunea socială și economică din Coreea de Sud din zilele noastre (putea la fel de bine să fie despre România) și despre supraviețuire.

Atlantics – un film fantastic deosebit, al regizoarei franceze de origine senegaleză Mati Diop despre conflictul dintre câțiva muncitori constructori care hămălesc la construcția unei clădiri impozante din sticlă, din mijlocul orașului Dakar și angajatorul lor, un antreprenor lipsit de scrupule care refuză să-i plătească. Poate povestea vi se pare fumată dar abordarea ei este neconvențională și originală, nu vă spun mai multe că ar fi păcat.

Încă ceva, cred că dacă ar exista un top al celor mai frumoase actrițe din ultimii 10 ani – Mame Bineta Sane care debutează cu acest film (foto sus) ar trebui să fie pe primul loc. Filmul e pe Netflix.

Regizorul US – Jordan Peele mi-a atras atenția încă de când am văzut Get out – tot al lui. US începe ca un thriller socio-politic, continuă cu paranoia totală pe muzica trupei Beach Boys și N.W.A. și se termină destul de abrupt. Trebuie să știi însă povestea care l-a inspirat pe Peele ca să-l înțelegi cu adevărat. El spune că a fost inspirat de o acțiune caritabilă din 1986 Hands Across America peste al cărei clip de promovare realizat de MTV a dat întâmplător și care l-a îngrozit.

Acțiunea fusese creată pentru a strânge bani pentru oamenii fără adăpost, săracii din SUA. Experimentul a fost un eșec, s-au cheltuit mai mulți bani pentru promovarea lui decât s-au strâns în final. Hands Across America susținea că toți americanii sunt frați și surori care vor să se ajute reciproc. Nu a fost cazul. În timp ce Hands Across America era promovat obsesiv și nu reușea să își atingă obiectivul, oameni din întreaga țară au murit de SIDA, Reagan a popularizat noțiunea rasistă a „reginei bunăstării”, un stereotip pentru femeile afro-americane, care încă bântuie discursul politic, iar bogații au devenit mai bogați în timp ce săracii au sărăcit și mai mult în urma măsurilor economice ale lui Reagan. Dublurile familiei Adelaidei din US reprezintă toți oamenii aceia lăsați în urmă de administrația Reagan. De altfel când Adelaide o întreabă pe Red cine sunt ei – dublurile adică, ea îi răspunde: „Suntem americani”. Doar că, pe parcursul filmului aflăm și povestea adevărată a Adelaidei. Și felul în care dorința de a prospera cu orice chip ne transformă pe toți în monștri. Filmul conține multe referințe din pop-cultura anilor 80, vezi mănușa/tricoul Thriller – Michael Jackson, afișele mai multor filme horror din acea perioadă despre diverse posibile lumi subterane ale SUA. De asemenea, titlul are o valoare dublă – pe de o parte US înseamnă NOI – dar și US de la USA.

Hustlers – regia Lorene Scafaria. E un film după fapte reale realizat, cred, special pentru ca Jennifer Lopez să danseze la bară și să arate demențial la 50 de ani. Poate sunt rea, filmul este și despre bani, evident.

Documentarul Edge of Democracy – documentarul Petrei Costa arată cum a decăzut o țară întreagă datorită populismului până la nivelul în care o știm azi, cu unul ca Bolsonaro președinte. E interesantă abordarea regizoarei, bunicii ei și-au făcut averea în industria construcțiilor, care a susținut ascensiunea rapidă a Bolsonaro (și continuă să facă acest lucru), iar părinții ei marxiști au ajuns la închisoare din cauza opoziției lor față de junta militară care controlase cândva țara. Am văzut documentarul înainte ca fostul preşedinte brazilian Luiz Inacio Lula da Silva să fie pus în libertate după ce i s-a înscenat un act de corupție de către susținătorii lui Bolsonaro în 2018. Lula era favorit în sondaje pentru alegerile prezidenţiale din octombrie 2018, la care nu a putut însă în cele din urmă să participe, asistând neputincios la victoria extremistului de dreapta Jair Bolsonaro. Acesta l-a ales imediat ca ministru al justiţiei pe Sergio Moro, fostul judecător care îl condamnase pe Lula în primă instanţă în iulie 2017. Că așa funcționează “anticorupția”

The Peanut Butter Falcon – regizori Tyler Nilson și Michael Schwartz, un film optimist și cald dar nu din zona de filme dulcegăroase. Merită văzut. Ah, cu un Shia LaBeouf la fel de cute cum îl știți.

Knives Out – Rian Johnson s-a străduit să facă un film clasic în genul filmelor polițiste după Agatha Christie și i-a ieșit. La începutul filmului Daniel Craig poate părea prea 007 dar după o vreme reușește să fie un detectiv foarte british.

Joker – cel mai iubit și cel mai urât dintre filme conform criticilor și publicului. Nici nu știu dacă mi-ar fi plăcut atât de mult filmul fără plânsetele pline de disperare ale genului de oameni fani Avengers (în care se crapă capete și zboară creiere direct pe pereți) care au urlat tot anul despre violența din filmul lui Todd Phillips. Violență explicită în cantitate neglijabilă față de alte filme despre Gotham City. Dar e ceva în filmul cu Joaquin Phoenix (care apropo, e mult mai puțin înfiorător decât era Heath Ledger) care îi sperie pe oamenii care altfel nu ratează niciun film de acțiune sângeros. Faptul că Joker poate fi oricare dintre noi, faptul că limitele fiecăruia pot fi doar bănuite, faptul că sunt din ce în ce mai mulți oameni care nu mai au nimic de pierdut și banalizarea agresivității care nu e nevoită iată să recurgă la efecte speciale, agenții secrete, clanuri de mafioți sau bani. Și cred că mai e ceva ce a speriat o lume întreagă, faptul că în mentalul unora a încolțit ideea că uneori cei pe care-i șicanezi zilnic, cei de care-ți bați joc zilnic de pe poziții de superioritate de orice fel, ăia de-i tot împungi doar din plictiseală, să te simți tu mai bine, mai deștept, un pic mai sus – pot să se transforme într-o zi în agresorul tău. Și tu n-ai de unde să știi care e limita peste care nu-i bine să treci și nici nu te-ai gândit la asta până acum, nu-i așa? 😊

Articole asemanatoare
Scarlett Johansson
Scarlett Johansson susține că divorțul a ajutat-o să se pregătească pentru rolul din Marriage Story
Dupa cinci ani de absenta, U2 ne prezinta noul album

Comenteaza acest articol

Top filme preferate 2019: US, Atlantics, Joker și Edge of Democracy – plus restul, cum doriți

by Dora Constantinovici   7 min
0