De la Sit Down, hipnoticul imn al generației pentru care muzica și amfetaminele erau singurele valori care contau, au trecut 18 ani în care mai totul s-a schimbat. Doar James au rămas aceiași. Una dintre cele mai puțin apreciate (mai ales în America) trupe pe care le-a generat Manchesterul laburist și violent de la jumătatea anilor ’80, James au reușit să producă constant albume bune, și de câteva ori, chiar perfecte. Începând cu Gold Mother (1990) și terminând cu Pleased To Meet You (2001), Tim Booth & Co și-au păstrat același stil direct și deloc sofisticat și, cu o încăpățânare admirabilă au continuat să facă o muzică simplă și frumoasă care, din păcate, n-a reușit să le aducă aprecierea pe care ar fi meritat-o și nici foarte mulți bani. În 2002, după 20 de ani de carieră și 12 albume, dezamăgiți de eternul statut de outsideri, James s-au destrămat, dar din fericire, hiatusul a durat până anul acesta când trupa s-a reformat în aceeași componență care în 1993 lansa Laid. Au scos Hey Ma, un disc care sună ca în vremurile bune și care îți lasă impresia că James n-au încetat niciodată să existe.
Hey James!
