Pentru Ziua Internațională a Femeii, BBC Culture a lansează noua serie privind artistele care au contribuit la modelarea modului în care vedem lumea. Primul autoportret al unui artist aflat care lucrează la șevalet a fost pictat de o femeie – Caterina van Hemessen.
Gândiți-vă la „geniul creator” și la o serie de auto-portrete din istoria artei, fiecare copleșind intens în fața unei pânze neterminate: Rembrandt (1665), Vincent van Gogh (1886), Francisco Goya (1790) sau Paul Gauguin (1894). Atât de masculin este stereotipul artistului care lucrează cu pensula.
Autoportretul Caterinei van Hemessen, pictat în 1548, este probabil primul al unui artist care lucrează la șevalet. În cazul lucrării lui Hemessen, nu pur și simplu postura este cea care distinge opera de celelalte. Profunzimea și complexitatea reflecției lucrării asupra naturii creativității și a invenției de sine este incontestabil revoluționară și a schimbat pentru totdeauna modul în care artiștii s-au prezentat lumii, scrie BBC.
La prima vedere, ne atrage atenția privirea ușor neliniștitoare a artistei care se uită pe lângă noi către o oglindă care stă undeva în afara cadrului. Faptul că mânecile ei de catifea sunt în contradicție cu paleta murdară de culori se adaugă la sentimentul curios de punere în scenă. Nu trece mult timp până când ochii noștri ajung pe inscripția pe care Hemessen a introdus-o în lucrare. În golul care domină jumătatea dreaptă a imaginii scrie: „Ego Caterina de Hemessen me pinxi 1548 Etatis suae 20” (sau „Eu, Caterina van Hemessens, m-am pictat în 1548 la vârsta de 20 de ani”).
Deși era obișnuit ca artiștii să-și semneze lucrările, în acest caz, limbajul este altceva decât clarificator în funcția sa și servește ingenios pentru a intensifica verva vizuală a panoului cu un nivel de intrigă semantică, psihologică și filosofică. Alter ego-ul din pictură – o înfățișare tăcută a sinelui, ai cărui ochi absenți se uită afară, dar refuză să-i întâlnească pe ai privitorului? sau „eu” din „Eu … m-am pictat” se atașează în schimb de „m-am pictat (pe mine). Portretul lui Hemessen presupune existența a trei euri distincte, refractate ca o rază de lumină albă în spectrul strălucitor al pictorului, al pictatului și al celui care urmează să fie pictat – un trio închis pentru totdeauna într-o fantasmagorie circulară de identitate.
O coliziune de identități
Poate fi pus la îndoială că Hemessen a articulat în mod deliberat atât de multă intensitate pe opera sa. Prgătită de tatăl ei, Jan Sanders van Hemessen, o figură de frunte a Școlii Romaniste (artiști din Țările de Jos din secolul al XVI-lea care călătoriseră la Roma) în Renașterea flamandă, ea cunoștea bine istoria artei. Mesajul ei a fost o aluzie fără echivoc la ceea ce este încă, până în prezent, unul dintre cele mai intersante autoportrete realizate vreodată: Autoportretul lui Albrecht Dürer la 28 de ani (1500).
Realizată cu jumătate de secol înaintea lui Hemessen, pictura lui Dürer poziționează, de asemenea, inscripția latină integrală la nivelul ochilor: „Albertus Durerus Noricus ipſum me propriis ſic effingebam coloribus ætatis anno XXVIII” (sau, „Eu, Albrecht Dürer din Nürnberg, m-am prezentat în culori nemuritoare la vârsta de 28 de ani”). Cercetătorii au recunoscut că pautoportretul lui Dürer este el însuși o coliziune îndrăzneață de identități, în timp ce maestrul renascentist german își estompează cu îndrăzneală asemănarea în cea a nenumăratelor reprezentări ale lui Hristos înviat, o privire eternă, ridicând mâna cu autoritatea altor lumi de a împărți sufletele în ziua judecății.